Atunci când copiii pleacă din oraș sau din țară când părinții le sunt încă (relativ) tineri, le vine mai ușor acestora din urmă să accepte despărțirea, e văzută ca un proces normal de viață.
În plus, au și părinții viața lor, locuri de muncă, prieteni, colegi, se simt utili, au un scop în viață.
Odată ce devin mai în vârstă, ies la pensie, nu mai au așa multe lucruri de făcut, nu se mai simt utili și în momentul în care copiii decid să plece, impactul emoțional e mai mare.
E posibil să se simtă pierduți, abandonați, neputincioși, inutili. Impactul ăsta emoțional cred că are un rol important în declanșarea sau agravarea unor boli, ori unele cunoscute care erau ținute sub control până atunci, ori unele de care nici nu știau.
Ideea e că dacă vreți să plecați, plecați odată, nu mai amânați!
Eu am avut oarecum noroc deși am plecat din orașul natal la o vârstă destul de târzie, 40 de ani, cu părinții la 70 de ani.
Am avut noroc, dacă se poate numi așa, că a murit bunica. La început l-am tot bătut la cap pe tata să vândă casa de la țară dar îmi dau seama acum că e totuși bine că nu a făcut-o.
A început să meargă pe acolo, să se ocupe de gospodărie, și a renăscut. Înainte, stătea toată ziua pe canapea în fața televizorului și începuse să se cam moleșească. Acum, muncind prin curte, a renăscut. Mama încă mai ține contabilități, e și ea bine.
Nu toată lumea are norocul ăsta.
E posibil să plecați la un moment dat și după jumate de an să trebuiască să vă întoarceți pentru că unul dintre părinți s-a îmbolnăvit.
Sau să nu mai apucați să plecați niciodată.
Lasă un răspuns