La locul de joacă agățăm ghiozdanele de gard.
Un tătic ia un ghiozdan roșu, crezând că e al copilului lui, și îl bagă în mașină după care se întoarce.
Copilul al cărui ghiozdan era de fapt îl vede, vine la el și îi zice plângăcios – ghiozdanul, ghiozdanul…
Ăsta se uită la el, îl întreabă – ce ghiozdan?
Ghiozdanul meu, zice copilul.
Ce-ai pățit mă, ți-a furat cineva ghiozdanul, unde? Nu ți l-a furat nimeni, stai liniștit. Unde l-ai pus? Unde l-ai văzut ultima dată? Ia caută pe gardurile alea, și-i face semn cu mâna în lehamite spre niște garduri din față.
Copilul ia panică, smiorcăie ceva de neînțeles – ghiozdanul, ghiozdanul – apoi pleacă.
Într-un final a venit și bunică-sa și copilul ăstuia, certuri, discuții aprinse, omul și-a dat seama că nu e ghiozdanul copilului lui ci a luat ghiozdanul altuia, copilul și-a recuperat ghiozdanul, all good.
Ce observăm?
Copiilor le e frică să vorbească cu adulții, nu știu cum să reacționeze și ce să zică. Se pierd cu firea și se smiorcăie în loc să comunice eficient ce vor, cu cuvinte întregi, puse cap la cap într-o ordine logică.
Nu e prima oară când văd asta. Și vorbim de clasa a 3-a în cazul de mai sus, nu bebeluși.
Oare am eu pretenții prea mari de la copii? Sau de la adulții care-i cresc?
Lasă un răspuns