Ai lua viața de la capăt cu mintea de acum?

De-a lungul timpului am auzit la mulți oameni fantezia asta și trebuie să recunosc că și eu am avut momente când am gândit-o – dacă aș lua viața de la capăt cu mintea de acum?

Mamă, ce mișto ar fi. Aș rupe. Aș fi boss de boss pe Westeros. Toți cei pe care i-am auzit sunt convinși că ar fi super tare dacă ar putea-o lua de la capăt cu tot ce știu acum. Și eu eram convins, doar că am stat și am analizat fantezia și nu mai sunt deloc așa sigur.

Mă și închipui, om de 43 de ani trăind printre copii. Am experimentat asta când a făcut fiică-mea școala online. E un chin și să fii în aceeași casă, cu ușile închise, darămite în aceeași cameră, între ei. De la o vârstă nu mai ai chef de toate dramele și discuțiile inutile, de gălăgie, de prostii.

Copiii ca copiii, dar gândiți-vă la adulți. La profesori. Când eram mic îi vedeam ca pe niște eroi, dar dacă aș lua-o de la capăt cu mintea de acum m-ar dezamăgi complet majoritatea dintre ei, i-aș vedea așa cum sunt, niște pseudo-intelectuali anti-vacciniști creduli. Nu știu cât timp aș rezista până să fiu exmatriculat.

Apoi vine problema amorului. De prin clasa a șasea cred că am început să am crush-uri pentru diverse colege. Dar dacă o iau de la capăt cu mintea de 40 de ani, m-aș îndrăgosti de un copil de 12 ani? 14, 16, 18? Unde e limita de la care începe să nu mai fie super creepy? Nu mă refer la legalitate, ci efectiv să nu-ți vină să vomiți când te gândești.

Poate dacă reiau viața dintr-un punct mai avansat, să zicem de la facultate, ar funcționa. Dar tind să cred că aș fi blazat. Plictisit maxim. Cel mai probabil depresiv. Totul ar fi vechi, totul ar fi cunoscut, singura alinare ar fi probabil faptul că m-aș putea îmbogăți mai accelerat (discutabil) și că aș fi tânăr. Nostalgia tinereții, cu distracțiile și cu tot ce înseamnă tinerețea, psihic și fizic, exercită în continuare o atracție puternică pentru oricine.

Dar dacă aș elimina toate problemele enumerate mai sus și aș relua viața de la zero, fără memoria vieții de acum? N-aș mai avea probleme de blazare, de plictiseală, totul ar fi nou. Dar dacă totul ar fi nou, cum aș ști că sunt la viața a doua? Neștiind, aș trata-o ca fiind prima. Aș face aceleași greșeli, aș lua aceleași decizii, aș ajunge din nou în același punct, cu aceleași regrete. Și aș scrie un articol pe blog despre cum aș vrea să reiau viața de la capăt cu mintea de acum. Ce tare ar fi, ce boss de boss aș fi.

Poate că nici viața asta nu e prima. Dar nu știm, așa că o tratăm ca atare. Exceptând atunci când visăm cu ochii deschiși la alte vieți, mai bune.

Cred că e o idee bună să ne analizăm fanteziile cu o detașare critică, e un bun exercițiu de a ne accepta viața, de a fi mulțumiți și recunoscători, de a ne accepta eșecurile din trecut, de a lăsa în urmă regretele, de a trăi viața aici și acum, în prezent.