Când am fost în Germania am văzut la vară-mea o carte – Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine – am frunzărit-o puțin și nu mai puteam s-o las din mână.
E o carte din aia enervantă, nu poți să-ți dai seama dacă e genială sau e o porcărie pură. Într-un final, m-am decis să nu mai încerc să o analizez ci s-o accept și să învăț din ea ce pot.
Ideea din carte e că părinții noștri ne provoacă inconștient niște răni emoționale când suntem mici și le acoperim cu niște măști care devin natura noastră – acționăm, gândim, suntem măștile respective.
Ei… și ar trebui să identificăm, să acceptăm, să iertăm, să ne lăsăm deoparte măștile și să redevenim noi înșine, ăia care suntem cu adevărat.
Am uitat de ea până zilele trecute când discutam cu un psiholog de niște chestii de parenting și veni vorba de schimbare, să încercăm să reacționăm altfel, să ne schimbăm.
Și îi zic, bun, dar noi suntem cine suntem, nu putem fi altcineva. Că e ușor să zici, gata, de azi înainte o să reacționez altfel cu copilul, o să fiu mai calm, o să fac și o să dreg.
Dar ai niște paterne mentale, niște progrămele ce îți rulează acolo în creier și orice zici tu că o să faci, până la urmă când ești în momentul ăla îți faci tot progrămelul tău, nu conștientizezi că repeți aceeași greșeală pe care ziceai că n-ai s-o mai repeți.
Pentru că ești așa cum ești, nu?
Nu, zice. Nu ești așa cum ești.
Ești așa pentru că alegi subconștient să fii. De ce? Pentru că îți convine să fii așa, nu conștientizezi chestia asta dar îți folosește subconștient la ceva să fii așa. [masca]
Bun, deci eu pot controla ceva? Mă pot schimba? Pot să fiu altfel? Și cum să fiu altfel? Cum știu că altfelul ăla sunt adevăratul eu? Până la urmă cine sunt eu de fapt? Cine sunt cu adevărat? Cine ești cu adevărat?
Frate… !?!?!
Lasă un răspuns