Am avut o discuție foarte interesantă cu un cititor și îmi spunea că unele lucruri din carte i s-au părut prea evidente, le știa deja și i s-a părut ciudat că eu nu reușeam să mi le explic.
Răspunsul meu e că și eu le știu, dar le știu acum, la 42 de ani. În timp ce scriam cartea am încercat să nu gândesc cu mintea de acum, ci să mă duc înapoi în timp 20 de ani, să gândesc cu mintea de atunci, să trec prin emoțiile și luptele interioare de atunci, când nu știam lucrurile pe care le știu acum.
Să luăm de exemplu un joc video cu vampiri.
Personajul principal se trezește într-o lume post-apocaliptică populată de vampiri și trebuie să supraviețuiască. Tu, cel care joacă, știi cum se omoară vampirii pentru că ai mai văzut o grămadă de filme cu vampiri. Dar personajul nu știe ce știi tu, nu știe nici că are de-a face cu vampiri, nu știe cum să gestioneze realitatea aia, nu știe cum să-i omoare.
Acum imaginează-ți că nici tu nu ai mai văzut niciun film cu vampiri, nu știi ce sunt, ce fac, ce-i cu ei. Cum ajungi să reușești să-i omori? Care e procesul tău de învățare? Prin câte experimente va trebui să treci pentru a ajunge să știi cum se omoară un vampir? Câte metode încerci? Cât îți ia până ajungi la gloanțe de argint sau țăruș de lemn în inimă? Cât îți ia până ajungi la usturoi? Cum ajungi la ideea asta, bă, hai să încerc cu usturoi! Cum? Cum ajunge să-ți treacă prin cap că usturoiul ar putea fi o soluție?
Hai să ne imaginăm și situația următoare – ai mai văzut filme cu vampiri, știi cum să-i omori, dar totuși nu mor. Tot ce credeai că știi (gloanțe de argint, țăruș de lemn, usturoi) și luai drept Adevăr, de fapt nu funcționează, sunt doar invenții ale unor scenariști. Iar acum, te afli în situația în care trebuie să omori vampiri. Cum ajungi să reușești să-i omori? Câte metode încerci? De câte ori mori și dai Restart Checkpoint? Dar dacă nu ești nici într-un joc, nici într-un film, ci e realitate. Cum ar arăta filmul supraviețuirii tale?
Cam asta ar fi ideea. Cartea mea se concentrează destul de puternic pe procesul ăsta de învățare, de înțelegere a logicii după care funcționez în realitatea în care exist și cum pot folosi asta în avantajul meu. Poate a fost o greșeală să scriu cartea așa, prin prisma procesului de a ajunge la niște concluzii, de conștientizare a unor lucruri care acum, odată înțelese, par evidente.
Pentru oamenii care nu au trecut prin același proces sau care au trecut, dar nu i-au dat mare importanță sau l-au uitat, e foarte posibil să nu le placă toată călătoria asta prin procesul meu. Să-i zgârie pe creier, să le dea un sentiment ciudat, deranjant.
Mi-am asumat asta când am decis s-o scriu așa. De ce aș scrie o carte la fel ca toate celelalte? De ce ai vrea să citești o carte la fel ca toate celelalte?
Lasă un răspuns