Contează călătoria sau destinația?

Îmi place să joc fotbal pe Playstation. PES – Pro Evolution Soccer. Problema cu jocurile este că AI-ul e destul de limitat și un adversar uman ajunge relativ repede să învețe jocul și trucurile necesare pentru a învinge.

Am un prieten care îmi dă gol la fiecare șut pe poartă, nu ratează aproape niciodată, știe exact cum să se poziționeze, cum să tragă etc. Există oameni care au o satisfacție în asta, să găsească cea mai scurtă cale către victorie și să câștige. Nu e nimic rău cu gândirea asta, doar că eu nu sunt așa. Găsesc puțină satisfacție în câștigurile ușoare. Nu-mi pasă prea mult de câștig sau de a bate pe cineva. Îmi place mai mult provocarea și călătoria în sine.

La faza asta, jocul are o setare foarte mișto, poți să treci pe manual, să nu ai nicio asistență din partea computerului în ceea ce privește pasele și șuturile la poartă. Devine efectiv un joc complet diferit. Pase greșite, preluări ciudate, șuturi foarte mișto, ratări cu poarta goală etc. Pe lângă asta, nu joc cu echipe mari și jucători vedetă, îmi iau o echipă din divizia B de prin Franța sau Italia, cu buget redus, cumpăr doar jucători tineri, sub 21 de ani, și încerc să îi cresc, să fac o echipă care să funcționeze și să mă calific în prima divizie.

E o satisfacție extraordinară să mă calific, chiar dacă de pe locul 2 sau 3, dar după ce echipa începe să meargă foarte bine devine plictisitor, dispare toată provocarea și satisfacția se stinge încet-încet.

Dar articolul ăsta nu e despre un joc, e despre un tip de gândire, o mentalitate și un mod de a acționa. Mi-am dat seama că fac treaba asta și în realitate, de multe ori.

Nu sunt pragmatic, nu aleg drumul cel mai direct către succes, resping calea mai ușoară și o iau pe calea mai grea, iar dacă nu e suficient de grea încât să-mi ofere satisfacția intelectuală pe care o caut, o fac eu mai grea – îmi pun piedici, îmi ridic bariere, mă zbat, mă frustrez.

Și aici apare problema, când mă ajunge frustrarea. E o provocare să mă liniștesc, să accept că eu am ales calea asta, e ceva ce eu controlez. Dacă nu-mi convine pot alege și calea ușoară, pot face și lucrurile după rețetă, chiar dacă mi se pare banal, trivial, ieftin, neautentic, nedemn, un apanaj al mediocrității. Pot face asta. Pot? Oare chiar pot?

Asta e adevărata provocare, cred, găsirea unui echilibru. Să facem diferența între situațiile unde contează călătoria și provocările ei și situațiile unde e nevoie de pragmatism și de a ajunge la câștig pe calea cea mai scurtă.

După cum spuneam mai sus, câteodată am tendința să văd calea ușoară ca pe o trișare, ceva nedemn, trivial, și să ajung să mă sabotez singur dacă las filtrul ăsta mental să domine și să mă ducă pe calea mai grea. Nu știu de ce gândesc așa, de ce simt că trebuie să merit ceea ce obțin și resping ce e obținut ușor. Aici e de lucru.

Dacă mai sunt și alții ca mine care vor să iasă din blocajul ăsta, un exercițiu bun ar fi cel cu labirintul, l-am citit undeva mai demult, nu mai rețin unde.

Dacă ești într-un labirint din ăla din gard viu și vrei să ajungi la ieșire, să o tai de-a dreptul prin gard ar însemna să trișezi. Dar dacă la ieșirea din labirint e un lac și copilul tău se îneacă în lac? Mai contează să faci labirintul corect sau e ok să trișezi și s-o iei de-a dreptul?

E o provocare să găsim un echilibru. Să ne deblocăm din gândirea prin care ne punem piedici și bariere, dar în același timp să nu ducem pragmatismul în extrem, unde devenim mizerabili și nu ne pasă de nimeni și de nimic în drumul nostru către câștig.

3 răspunsuri la “Contează călătoria sau destinația?”

  1. Cred ca toti raspundem intr-un fel sau altul la intrebarile paradoxale/existentiale.

    Unii le supun la teste prin ratiune/limbaj, altii prin prisma ideologiilor/religiilor, altii prin sentimente/aspiratii/dureri, si alti altii prin moduri pe care eu nu le pot intelege/explica.

    Cum nu avem timp sa intoarcem fiecare piatra ca sa gasim/construim raspunsul corect/util pentru fiecare intrebare/situatie paradoxala, dam inainte cu ce avem.

    In functie de cum raspundem, interpretam realitatea si extragem/construim sens din ea, iar la cate paradoxuri exista si prin cate moduri pot fi combinate pentru a construi/extrage sens, nu-i deloc de mirare ca suntem unici si gandim diferit.

    De asemenea, raspunsurile la paradoxurile anterioare, influenteaza raspunsurile la urmatoarele.. logic.

    Este un talk interesant intre Sam Harris si Scott Barry Kaufman (A Good Life – https://www.samharris.org/podcasts/209-a-good-life/)
    Vorbesc la un moment dat despre personal growth si pseudo personal growth.

    Ce ai scris in articol imi aminteste de un exemplu dat in podcast, despre cum vedea Abraham Maslow acest pseudo growth.

    Unii oameni cred ca daca ajung repede in varful piramidei si se focuseaza doar pe asta, vor putea dobandi ulterior si nevoile umane de la baza.

    Exemple:

    Cand vei deveni bogat, vei fi respectat.
    Cand vei ajunge presedinte, vei fi in siguranta.
    Cand vei fi popular, vei fi iubit.
    Cand vei avea masina, vei avea high self esteem.
    Game of Thrones all seasons.

    șamd

    Good read! Mersi :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.