Am dat play de curiozitate la un documentar cu și despre Irina Rimes pe HBO. Nu e cine știe ce, din păcate, e doar Irina care se plânge că e grea viața de artist, că trebuie să faci tiktokuri și instagramuri, că e multă presiune etc.
Și pleacă ea cu rulota într-o călătorie inițiatică, de regăsire și cunoaștere, lucru care e frumos și bun, de altfel, dar faza e că dacă faci un documentar despre asta it defeats the purpose, ca să zic așa. Nu știu expresia echivalentă din română.
E o fază cu o filmare din dronă, de exemplu. Deci ei mergeau cu rulota spre munte, au oprit rulota, s-au dat jos, au montat drona, i-au dat drumul pe cer, apoi hai să pornim din nou cu rulota ca să filmăm cum merge rulota pe drum.
De ce ai face asta? Fă doar ce faci tu în călătoria ta și cineva te filmează, o documentează. E suficient. Să faci SF-uri cu drone e o muncă în plus, inutilă pentru toată lumea. Nu aduce niciun plus de valoare documentarului. Dimpotrivă, e mai de impact ceva mai autentic, mai personal, filmare amatorească, simplă (vezi ‘jeen-yuhs pe Netflix).
Poate greșesc, dar mi se pare că se bat cap în cap astea două – ori te regăsești spiritual, ori muncești ca să produci content, nu merg împreună.
Și eu am trecut prin niște chestii din-astea. Nouă, în familie, ne plac parcurile de distracții, și am zis odată cu soția – băi hai să facem pe blog o serie de articole mișto, detaliate, despre parcurile din Europa, dacă tot mergem. Am făcut unul despre Disneyland și apoi m-am lăsat. N-aveam chef să muncesc, să fiu atent la chestii, să le analizez, să documentez, vreau să fiu prezent în vacanță, să mă bucur, să mă relaxez.
Ăsta e un motiv pentru care n-o să fiu niciodată blogger de succes, n-am chef să fiu sclavul vostru. No offence, dar nu-mi pasă dacă aveți sau nu ce să citiți dimineața la cafeluță, nu consider că e responsabilitatea mea să vă distrez în fiecare zi. Aleg să nu pun presiunea asta pe mine. Mai scriu când îmi vine vreo idee pe care vreau să mi-o scot din cap și aia e.
Dar pentru cine vrea să aibă succes, cam ăsta e prețul. Și nu doar pentru bloggeri, vloggeri sau muzicieni, orice afacere (în special online) e condamnată să producă content sau să nu știe nimeni de ea.
Serios, noi la Simplenet nu putem să facem doar hosting, nu putem să fim doar firmă de servicii WordPress, trebuie să fim companie media, să producem conținut – să scriem pe blogul de firmă, să avem Facebook, să facem Twitter, să facem Youtube, să vadă Google că existăm.
Trebuie să fim sclavii lui Google dacă vrem să nu uite lumea cum ne cheamă. E frustrant, dar ăsta e jocul, nu poți fi liber 100%, ești sclavul cuiva într-un fel sau altul.
Deci, dragâ Irinâ, la tăți ni greu.
Lasă un răspuns