Pe bune, sunt om bătrân, credeam că am depășit momentul, nu credeam c-o să-mi mai placă vreun joc.
Deși nu am fost niciodată gamer, am jucat câteva jocuri de-a lungul timpului. Pe Playstation mi-au plăcut Tomb Raider, Gran Turismo, Silent Hill, Pro Evolution Soccer. Mai târziu, când mi-am luat PC, mi-a plăcut Hitman, Caesar, GTA și am reluat Tomb Raider-urile și PES-ul.
În ultimii 10-15 ani nu prea am mai jucat nimic.
Pur și simplu nu m-a mai atras niciun joc. M-am căsătorit, am devenit tată, am deschis o afacere, simțeam că joc deja jocul vieții pe un nivel de dificultate superior și jocurile pe calculator mi se păreau prostești și fără sens. În special după întoarcerea din străinătate, parcă mi-am pierdut oarecum inocența, nici la filme nu mă puteam uita ca înainte. E ca și cum ai vedea matrix-ul din spate, parcă nu mai pui botul la iluziile din față.
Acum, de Black Friday, fiică-mea a vrut Playstation.
Mi-am cumpărat și eu niște jocuri, în încercarea de a redescoperi bucuria – Hitman, Shadow of the Tomb Raider, PES 2020, GTA V – și m-am plictisit încet-încet de toate. Am încercat și jocuri pe care nu le jucasem niciodată, cum ar fi Diablo, dar nimic. Pur și simplu nu mă atrag, nu le văd sensul.
Până când am dat peste The Last of Us.
Nu credeam c-o să-mi mai placă vreodată vreun joc. Acum, nu cred că îmi mai place vreun joc așa cum îmi place The Last of Us. E despre emoție, despre poveste, despre dragoste, despre atmosferă. Nici nu contează grafica, gameplay-ul, puzzle-urile, FPS-urile sau alte chestii tehnice cărora le dau importanță gamerii. Nu a fost un joc făcut pentru gameri. A fost făcut pentru oameni.
Singurul lucru nașpa la jocul ăsta e că l-am terminat și n-o să mai simt niciodată emoția de a-l juca pentru prima dată.
Lasă un răspuns