Fragmentul meu preferat din carte (explicat)

Pentru cine nu știe, am scris o carte numită „Nu vreau să mai fiu sărac”. Nu, nu e despre bani, după cum crede multă lume. O găsiți de cumpărat aici. Mai jos e o bucată din primul capitol, în care povestesc experiența mea de imigrant ilegal în Italia. E descrierea drumului din satul unde locuiam, la 40 km de oraș, până în Roma, unde lucra Elena, soția mea, drum pe care îl făceam de două ori pe săptămână.


Elena avea liber duminica și joia după-amiaza și ne întâlneam în Roma.

Luam autobuzul de la Ponzano până la Prima Porta, apoi “il trenulețo”, un metrou de suprafață, până la stația Flaminio. Nu compostam niciodată biletul, stăteam mereu în față, atent să văd dacă sunt controlorii în următoarea stație, pregătit să sar și s-o iau la fugă.

Ajuns în Flaminio, îmi croiam drum printre navetiștii grăbiți și vânzătorii ambulanți de nimicuri, cu cearșafurile întinse pe jos, pregătiți să le strângă dintr-o mișcare dacă apare poliția. Ridicând privirea din trotuar, mi se arăta impunătoare Porta del Popolo, parte a zidurilor Romei, aruncându-și umbra gri peste stradă.

Treceam prin arcada magică de cealaltă parte, unde se desfășura scăldată în soare Piazza del Popolo, colorată și vibrantă, forfotind de turiști de toate națiile. Traversam piața, dezbrăcându-mi haina groasă și grijile odată cu ea, preluând voia bună a oamenilor, admirând împreună cu ei locurile. În stânga, niște trepte urcă spre parcul Villa Borghese, de unde se poate vedea orașul. În dreapta, un bulevard traversează Tibrul, mergând către Vatican. Drept înainte se întinde Via del Corso, faimoasa pietonală romană, cu magazinele de firmă și atracțiile istorice din jur: Piazza di Spagna cu ale sale trepte celebre sau Fontana di Trevi, plină ochi de oameni aruncând bănuți pe spate, punându-și dorințe doar de ei știute.

Lăsând aglomerația Corso-ului în urmă, ajungeam la Piazza Venezia, unde mă întâlneam cu Elena, care venea cu tramvaiul din cealaltă parte a orașului. De aici plecam la plimbare, de fiecare dată în altă direcție, admirând orașul, observând oamenii și stilul lor de viață. Am făcut acest drum de zeci de ori, dar într-o zi de joi n-am mai ajuns în Roma.


E pasajul meu preferat din carte pentru că sunt ușor nostalgic după Roma și ce am descris acolo e partea frumoasă, pozitivă, a experienței de imigrant ilegal în Italia. Restul nu e chiar pozitiv, dar toată experiența a devenit șutul în fund care a declanșat pasul în față pe care l-am făcut ulterior.

Dincolo de nostalgia retrăirii acelei experiențe și descrierea drumului pe care îl făceam pentru a mă întâlni cu soția, există niște substraturi acolo pe care am vrut să le transmit, mai mult sau mai puțin subtil. Nu știu cât de mult mi-a ieșit, dar e vorba despre sărăcie și bogăție, despre două lumi și contrastele dintre ele.

Granița dintre lumi e „arcada magică”, Porta del Popolo, o metaforă ce duce cu gândul la un portal magic între cele două lumi.

Poarta și zidurile își aruncă umbra gri peste lumea de jos, umbra fiind o metaforă pentru lipsa mai multor tipuri de bogăție. În umbră ne ascundem, mințim, nu ne asumăm responsabilități, nu acționăm corect și civilizat. Umbra mai înseamnă și frig. Nu știu alții ce asocieri au în cap, dar pentru mine frigul reprezintă lipsa unui tip de bogăție, cea care aduce confort. Umbra înseamnă și ignoranță, lipsa cunoașterii, blocajul în cutiuțe cu informații limitate predefinite, deci lipsa unui alt tip de bogăție.

Lumea asta e populată de indivizi de o anumită tipologie: navetiști, imigranți, cerșetori, vânzători ambulanți. E înghesuială, toți se grăbesc undeva, unii la muncă, alții la furat, toți încearcă să facă un ban sau să economisească un ban neplătind bilet.

Dintre cele două emoții de bază care ne domină ca indivizi, una negativă și una pozitivă, frica sau încrederea, lumea asta e dominată de frică. Frica de a fi prins fără bilet, frica de carabinieri a vânzătorilor ambulanți, senzația generalizată de neîncredere în cei din jur dată de faptul că ești străin.

Toate cele de mai sus – teama, frica, minciuna, fuga, ascunsul, umbra, frigul – toate sunt reprezentări ale sărăciei.

De partea cealaltă a portalului magic începe bogăția. Metaforele bogăției sunt, evident, exact inverse și pleacă de la soarele care scaldă Piazza del Popolo.

Soarele dă lumină, lumina înseamnă căldură, confort, relaxare, deci un anumit tip de bogăție. Lumina înseamnă și cunoaștere, deci un alt tip de bogăție. Lumina înseamnă și adevăr, adică responsabilitate, asumare, fără ascundere, fără teamă, deci o emoție dominantă pozitivă, încrederea.

Se schimbă complet tipologia individului, lumea asta e populată de turiști relaxați, veseli, nu se grăbesc nicăieri, nu trebuie să fie la muncă, e cu totul altă energie. Oamenii ăștia își trăiesc viața în lume, nu doar supraviețuiesc în ea.

Cam asta a fost intenția mea cu acest fragment de text, să arăt contrastele dintre oameni și lumi separate de doar câțiva metri. Să arăt că trăim în același spațiu fizic, dar în lumi diferite. Să arăt drumul de la sărăcie la bogăție, cu elementele ce reprezintă bogăția, în viziunea mea. Fragmentul e o metaforă a întregii cărți, aș zice, de aceea e favoritul meu din carte.

Îmi place și pentru că se potrivește cu realitatea din teren, nu sunt invenții, nu e ficțiune. Porta del Popolo are un nume parcă predestinat, e poarta poporului, locul pe unde se triază pulimea, dacă îmi permiteți termenul. De o parte e mereu umbră, sunt blocuri, copacii înalți din Villa Borghese, zidurile aureliene ale Romei și poarta masivă, toate aruncă umbre pe bucata aceea. De cealaltă parte, Piazza del Popolo e un loc larg deschis, mereu luminat, nu-i ține nimic umbră. Tipologiile oamenilor din fiecare parte sunt și ele reale, deși aici există o discuție mai adâncă, oricare dintre noi putem fi când într-o lume, când în alta (pentru un scurt timp putem fi turiști ce par bogați, dar în ultimă instanță ne întoarcem la viața noastră reală, care poate fi mai apropiată de lumea de partea cealaltă a Piezzei del Popolo).

În fine, asta a fost explicația mea, poate s-ar fi putut scrie mai frumos acest fragment, sau chiar toată cartea, cine știe, un scriitor de meserie poate ar fi făcut o treabă mai bună. Eu sunt totuși mulțumit și mândru, cred că am reușit să imprim cărții niște straturi mai adânci decât ce se citește superficial, și ăsta a fost unul dintre obiectivele mele.

Anul trecut, am scris o serie de articole despre cum merge scrisul cărții și într-unul am scris că aș vrea să creez o simfonie deghizată într-o manea. La aceste straturi mă refeream, cartea e scrisă într-un limbaj simplu, ușor de citit și înțeles, ca o manea, dar există ceva mai mult în spate, un context social, un manifest, un paradox al evadării din capitalism prin capitalismul însuși, o radiografie a individului, a societății, o oglindă prin care putem înțelege de ce unii oameni sunt în situația în care sunt, probabil și alte lucruri, mai adânci de atât, pe care poate nici eu nu le văd decât dacă mi le-ar explica altcineva.

FUN FACT…

Într-o zi m-am întâlnit în stație la Flaminio cu Grasu XXL, n-am apucat să vorbim prea mult, venise și el în Italia la soră-sa, lucra tot pe șantier. Anul trecut, l-am văzut pe Grasu povestind într-un interviu la Buhnici despre perioada aia și despre cum a fost declicul lui, și-a dat seama că viața aia nu e pentru el, s-a întors în țară și s-a concentrat serios pe muzică. Experiența de acolo a fost și declicul meu, mi-am dat seama că nu vreau viața aia, că nu vreau să mai fiu sărac.

2 răspunsuri la “Fragmentul meu preferat din carte (explicat)”

  1. Am terminat ieri de citit cartea aseara si azi am dormit pana la 12.

    Sunt multe de digerat si intradevar, are substrat, chiar daca este foarte usor de citit.

    Totusi, substratul nu pote fi constientizat decat daca ai de ce te lega, daca ai putina bogatie deja.
    De aceea voi citi din nou si din nou. Imi dau timp sa o mai diger, pentru ca este multa valoare in acele substraturi.

    La multe din concluziile tale am ajuns si eu. Vad asta ca pe un lucru bun, pentru ca imi da incredere sa te iau in serios cu concluzille la care inca nu am ajuns.

    Citisem un comentariu pe blog, si spunea cineva ca nu are timp sa iti citeasca cartea, dar oricum stie cam despre ce scrii.
    Asa am simtit si eu, dar asta este tocmai motivul pentru care trebuie citita. Ceva neasteptat de acolo, va face diferenta, si cu siguranta exista acel neasteptat. Costa timp sa ajungi la ele, si tu le-ai oferit pe tava. Nu poti schimba un bec decat daca becul vrea sa fie schimbat :))

    Cu un singur lucru nu sunt de acord :) Cu parerea ta despre scoala. Cred ca ai uitat cum era si nu vezi alternativa prezenta. In ziua de astazi poti fi autodidact, daca poti separa gunoiul de valoare (devine din ce in ce mai greu, stiu), salvand mai mult timp pentru a consolida cunostine utile. Restul este curiozitate si plictiseala ne loveste oricum, incat ajungem sa consolidam si curiozitati pana la urma.

    Scoala este plina de abuzuri, egocentrism si competitie. Fuck that! Parca e o corporatie cu 20 de sefi, schimbati de la o ora la alta, care dicteaza ce te intereseaza pentru ca exista un program de respectat.
    Exista si exceptii, dar tot nu merita timpul pentru cata trauma si doctrina are de oferit. Tot unui raport calitate/pret se supune si cunoasterea.
    Intra cine vrea(?) iese cine poate.

    Vreau sa spun mai multe, dar in alta zi. Termin cu a te incuraja sa promovezi cartea mai agresiv.

    Comparativ cu 12 reguli de viata, care este best seller, cartea ta ofera valoare reala, obtinuta din fundamente solide. Ma bucur ca ai ales dezvoltarea personala, pentru ca piata este plina de bullshit deja, si ce ai scris tu, nici macar nu pot sa trec in categoria de dezvoltare personala, pentru ca industria are alta insemnatate deja.

    Cartea asta este si un manifest cultural pentru romani. Am empatizat enorm cu ea, tocmai pentru ca sunt roman si se simte atat de adevarat.

    Take that pistol!

    • Mulțumesc. Mă bucur că îți place. Dacă mai ai orice feedback, critică, nu contează, îmi poți transmite oricând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.