De ce nu ne-au plăcut continuările Matrix

Țin minte că a fost hype mare cu Matrix când s-a lansat, toată lumea din bula mea era înnebunită. N-am auzit pe nimeni să spună că nu i-a plăcut.

Apoi au venit cele două continuări – Reloaded și Revolutions – și n-am auzit pe nimeni să spună că i-au plăcut. Nici mie nu mi-au plăcut. Nu știam de ce, dar ceva era în neregulă.

O să apară Matrix 4 în decembrie pe HBO și le-am revăzut pe primele trei, sunt pe Netflix acum. Ca o paranteză, mi-am dat seama cât de mult e inspirată și cartea mea din Matrix, subconștient, fără să fi vrut asta. Mă uit acum cu alți ochi la filme și le înțeleg în mai multe moduri decât am făcut-o inițial. Cred am conștientizat acum și motivul pentru care nu mi-au plăcut atunci continuările.

Primul film este făcut pe rețetă. Are Hollywood-ul o rețetă foarte clară și precisă, poate fi detectată în foarte multe filme. E vorba de rețeta Alesului, Specialului. Ni se prezintă un om normal, un pion fără putere, blocat într-o realitate care nu ține cont de valoarea lui. Valoare pe care simte că o are și simte că merită mai mult de la viață.

Dintr-o dată, i se adeverește treaba asta. Apare cineva (dintr-o altă realitate, de pe o altă planetă, din gură de șarpe, whatever, diferă de la film la film) care îi confirmă pionului că el e de fapt rege, el e The One, e Alesul, e Specialul.

Vă puteți da seama ușor care e ținta acestei strategii. E manipularea noastră. Noi, ca privitori, ar trebui să ne identificăm cu eroul, pentru că și noi, în sinea noastră, simțim că merităm mai mult decât alții, că avem valoare. Strategia asta aspirațională funcționează și asta face ca filmul să fie primit foarte bine de public, de aia sunt și atât de multe filme care abuzează de strategia asta.

Al doilea film Matrix ne scoate din fantezia asta și ne aduce cu picioarele pe pământ, ne spune că de fapt nu suntem speciali. Rebeliunea noastră împotriva Matrix-ului e normală, e doar o fază a vieții, credem că e alegerea noastră, dar e una predefinită, au fost și alții înaintea noastră, vor fi și alții după noi. Fiecare generație se răzvrătește împotriva celei de dinainte și a realității „învechite”. La final, Arhitectul îi prezintă lui Neo două uși prin care poate să treacă, una îl întoarce în Matrix la gagica lui, cealaltă înseamnă s-o lase să moară și să accepte că nu e special, ceea ce mie mi se pare o metaforă pentru maturizare.

Ceva gen… gata bos, ai fost rebel, ai stat prin vamă, beții, gagici, nopți pierdute, dar acum e timpul să lași să moară realitatea aia și să începi un alt ciclu. Evident, Neo alege să rămână special, să continue rebeliunea. (aici scenariștii s-au întors înapoi la strategia de a le zice oamenilor ce vor să audă.)

Urmează filmul cu nr. trei, care e o încrengătură de idei și concepte, dar la modul simplist cred că e despre îndeplinirea menirii de Ales, gen sacrificiul lui Iisus pentru salvarea oamenilor, și despre alegeri și înțelegerea lor. Alegerea de a se sacrifica e până la urmă a lui Neo sau așa trebuia să fie și orice ar fi făcut tot acolo ar fi ajuns?

E oarecum trist, o tristețe subliminală care continuă ideea că nu suntem speciali, suntem umbra unui pișat în vânt, facem aceleași lucruri pe care le-au făcut și generațiile anterioare, chiar și rebeliunile și revoluțiile sunt tot doar faze, cicluri care se repetă.

And then, my friend, you die.

Adevărurile astea nu prea dau bine la public. Majoritatea nu conștientizează tristețea, doar o simt undeva în adânc și le provoacă un disconfort inexplicabil, li se pare că e ceva off, ceva e în neregulă cu filmele, nu mai sunt așa mișto ca primul. Le-au stricat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.