Cum arată un copil cu comportament narcisist

Ziua unui copil. Tăierea tortului.

Toți copiii, inclusiv sărbătoritul, așteaptă cuminți să își primească felia de tort. Au 10-11 ani, sunt deja mari, au mai văzut tort la viața lor, nu mai chiuie și sar în sus de nerăbdare.

Mai puțin unul.

Se bagă în față, cu nasul în tort, îl analizează bine – eu vreau bucata asta! Stai liniștit că vine și rândul tău, dar sărbătoritul primește tort primul, că e ziua lui. Dar eu vreau bucata asta, da? Să mi-o păstrați mie! Azi nu e ziua ta, e ziua altcuiva, sărbătoritul primește ce felie vrea el mai întâi și după aia primești și tu.

Vădit frustrat, face o pauză de gândire, se întoarce către sărbătorit, își șterge frustrarea de pe față și începe să-l frece la icre – îmi dai mie bucata aia, da? Tu ai mai mâncat din-aia. Ție nu-ți place chestia aia de deasupra. Eu n-am mai mâncat niciodată. Și știi ce mult îmi place. Ești cel mai bun prieten al meu.

Sărbătoritul, matur, lasă de la el, e doar o bucată de tort.

Mai târziu, copilul află că sărbătoritul a primit gift card-uri cu monede virtuale pentru nu știu ce joc se joacă ei. Începe iar să-l frece la icre. Împărțim, da? Eu îmi iau nu știu ce emote, tu îți iei nu știu ce skin. Planuri peste planuri. Pe banii altuia.

Nu știu alții cum sunt, dar eu nu m-am gândit niciodată să-i cer altcuiva să-și împartă cadourile de ziua lui cu mine. Nici nu-mi pot imagina cum funcționează mintea unui om, chiar și copil, încât să fie atât de absorbit de propria persoană.

Dacă avea 2-3 ani poate înțelegeam, dar deja la 10 ani nu mai ai voie să te comporți așa. E inacceptabil. Nu știu cum de părinții nu văd la propriul copil astfel de comportamente nesănătoase.

Mă tem totuși că le văd, dar le ignoră sau poate chiar le încurajează, fiind mândri de faptul că „e descurcăreț, nu tăntălău”. Presupun asta pentru că îmi amintesc c-am auzit-o mai demult pe mama ăstuia spunând despre copilul ei că „are personalitate de lider”.

Nu i-am spus nimic pentru că am experiență cu spusul de lucruri părinților și nu a mers bine, de ani de zile nu mai vorbesc oamenii cu mine și nu cred că o să mai vorbească vreodată. Sunt om rău.

N-am o concluzie anume la articolul ăsta.

Poate doar un sfat – să învățați să identificați comportamentele astea și să nu vă lăsați copiii să fie prieteni cu din-ăștia. Ignorare și mers mai departe în altă direcție.

Orice altă inițiativă e sortită eșecului. Nu e niciodată doar o bucată de tort.

Răspunsuri

  1. Avatar Victor

    Evident ca nu e vorba de o bucata de tort.
    Un copil nu are ceva de invatat de la ala dar noi adultii poate da.

    Ca orice lucru pe lumea asta, are un aspect negativ si unul pozitiv.
    Comportamentul copilului evident provine din influenta parintilor, un copil nu este altceva decat un burete care absoarbe ce SIMTE in jur, este suficient un singur zambet din partea mamei care sa-l incurajeze.

    …eu am fost educat taman invers si mi-a fost greu sa inving dresajul asta. Eram timid si cum fiecare meci de fotbal se termina printr-o bataie (vremea comunismului n-a fost nici pe departe asa cum e legenda) daca veneam acasa cu un ochi vanat tot eu eram de vina. Pentru mine, cu tot respectul pentru parinti, educatia a fost un handicap de care am scapat greu, progresiv, undeva prin clasa 11-a.

    Am si eu un baiat de 12 ani si l-am invatat asa:
    – daca cineva te agreseaza, ii spui sa te lase in pace;
    – daca insista ii mai spui odata;
    – daca nu se potoleste, pleci de acolo;
    – daca vine dupa tine, schimbi iar locul;
    – daca insista, te iei la bataie cu el.
    Este singurul mod, natural si eficient de a te pastra „drept” si a-l face pe agresor sa nu mai indrazneasca vreodata.

    1. Avatar Gabi Udrescu
      Gabi Udrescu

      as mai adăuga înainte de ultimul pas încercarea de a apela la o autoritate. adulți din jur, personal didactic daca e într-un context de gen sau chiar autoritățile statului (poliție locală, 112 etc.)

      și abia apoi „îmi fac dreptate pe cont propriu”.

  2. Avatar Gabi Udrescu
    Gabi Udrescu

    Andrei, citind articolul asta mi-am dat seama ce avantaj competitiv vor avea copiii tai (cred că ai unul singur din ce-am mai citit pe blog, dar probabil asta se poate schimba in viitor, așa că prefer sa vorbesc la plural) în viața, cu un părinte care să aibă acest gen de spirit de observație.

    altfel, nici eu n-am o concluzie la ce-ai spus tu, alta pe langa ce-ai scris tu deja.

    1. Avatar Victor

      „as mai adăuga înainte de ultimul pas încercarea de a apela la o autoritate. adulți din jur, personal didactic daca e într-un context de gen sau chiar autoritățile statului (poliție locală, 112 etc.)

      și abia apoi „îmi fac dreptate pe cont propriu”.”

      Gabi, cunosc varianta asta dar in opinia mea este una paguboasa pentru psihicul copilului.
      Din vremurile cand eram si eu copil stiu ca in lumea asta, care este mai aproape de esenta vietii, cel care apeleaza la un ajutor exterior este considerat slab si va fii mai abitir atacat. Cadrul didactic, Politia etc nu poate sa mearga cu tine la toaleta, pe strada…Culmea este ca daca se ajunge ulterior la confruntare, respectivul copil va fii slab si in ochii lui si nu va mai avea aceeasi determinare in a se apara…iar asta nu insemna ca iti faci dreptate singur.
      Exista evident riscuri fizice dar traumele psihice sunt mult mai profunde si te pot urma toata viata. Nimic nu este mai pagubos ca, in ochii tai, sa fii un om slab, demn de dispret.

    2. Avatar Andrei Chira

      Câteodată mi se pare că e un blestem, din păcate.

  3. Avatar Postolachi Dumitru
    Postolachi Dumitru

    Gândește-te că sunt prea mulți adulți care se comportă ca un astfel de copil…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *