Am fost un copil fericit.
Mereu zâmbeam. Toți cei care mă întâlneau îi spuneau mamei – ce copil special, zâmbește tot timpul, e amabil, respectuos.
Mi-am păstrat acea inocență de-a lungul timpului, până aproape de respectabila vârstă de 37 de ani.
Nu m-a deranjat nimeni, nu m-a supărat nimeni, am dus o viață liniștită în orășelul meu mic de provincie.
A fost frumos.
Apoi m-a pus dracu’ să strâng destui bani ca să mă duc la Disneyland.
Oameni care zâmbesc mereu, curățenie, civilizație, respect pentru muncă și pentru bani. Un orgoliu al calității care românilor le este complet străin. Probabil și complet ilogic. Un declic în creier care nu se declanșează.
Alexia voia un costum de prințesă Jasmine dar nu mai aveau mărimea ei la raft. Un angajat a căutat în depozit dar nu era nici acolo. I-am mulțumit resemnați și am început să ne uităm după altceva.
După vreo 10 minute de umblat prin tot magazinul am ieșit, gândindu-ne că o să mai încercăm a doua zi. În urma mea aud strigăte, mesio, mesio, și vine băiatul după noi pe stradă – am sunat la alt magazin și au mărimea dorită de dvs, mergeți la magazinul de după castel, cum treceți de castel imediat pe stânga.
Eu nici nu știam ce vrea de la mine, abia după ce am procesat ce mi-a spus mi-am adus aminte că e angajatul pe care îl întrebasem de costumul Jasmine.
El zâmbea și părea fericit că a reușit să ne ajute.
Doar o săptămână printre astfel de oameni. Nu e mult, dar e de ajuns.
De ajuns să nu mai fii fericit înapoi în Bacău.
Lasă un răspuns