Există o grămadă de alte filme făcute special pentru perioada asta, cu puțin romantism, cu puțină morală, cu puțin umor, care încearcă să prindă și să facă un ban cinstit. Dar e greu să dai jos clasicele, la fel cum e greu să-i dai jos pe Mariah Carey și pe George Michael din topul melodiilor de Crăciun.

Pentru copii sunt clasicele Home Alone, apoi moralizatoarele gen:

• Ghost of Christmas Past
• Miracle on 34th Street
• It’s a Wonderful Life

Urmează romanticele, gen un prinț venit din trecut sau din altă țară care își găsește „prințesa” într-o fată simplă din New York (e mereu New York).

Apoi avem și comediile de Crăciun, gen:

• Office Christmas Party
• Bad Santa
• The Night Before

Vin apoi și filmele de Crăcium mai horror (care de fapt sunt mai mult spre Halloween), cum ar fi:

• Krampus
• Gremlins
• The Nightmare before Christmas

Pentru cine nu e fan clișee de Crăciun, există 2 mari și late filme care „nu sunt filme de Crăciun”:

• Die Hard
• Alien

Dacă n-ați mai văzut Die Hard de mult, uitați-vă la el, e obiectiv un film bun. Alien nu are nevoie de nicio recomandare.

După cum spuneam la început, există multe altele, pe toate nișele posibile. Filmul meu preferat de Crăciun este însă Love Actually.

Poate pentru că a apărut într-o perioadă în care eram într-o anumită stare mentală, poate pentru că blonda Keira Knightley semăna cu soția mea, poate că apasă pe butoanele care trebuie (fiecare dintre noi avem niște butoane, nu-i așa).

Poate că e toate aceste lucruri combinate, nu știu. Cert e că îmi place, îmi dă o senzație de bine, îmi induce o anumită stare de spirit. E un film despre curaj, despre curajul de a te expune, de a fi vulnerabil, despre curajul de a-i spune cuiva „te iubesc” sau „îmi place de tine”.

Nu e despre rezultat, nu e despre finalizare, despre happily ever after.

Indiferent de răspunsul pe care-l primești, tu ai făcut ce trebuia făcut, ți-ai arătat sentimentele, ți-ai jucat șansa, n-ai lăsat-o să treacă.

Love, actually, is all around us.