Am jucat fotbal până în liceu. La liceu, am observat că în bula în care tocmai intrasem toată lumea era cu baschetul. Fotbalul era privit de sus, ca un fel de ocupație de cocalari, de inferiori. M-a iritat chestia asta inițial, dar încet-încet a început să-mi placă baschetul și chiar am simțit că mi se potrivește mai bine.
În următorii aproape 30 de ani am jucat baschet; de fapt streetball, 3×3 pe jumate de teren, nu baschetul clasic 5×5 pe tot terenul. Îmi place foarte mult baschetul și aș vrea să mai joc, dar la 45+ e foarte greu. Baschetul nu e așa iertător ca fotbalul, pe care poți să-l joci până la vârste mai înaintate.
Așa că m-am reîntors recent la fotbal. Joc o dată pe săptămână, câteodată de 2 ori.
Venind după atât de mult timp de practicat un alt sport, am început să văd niște lucruri la fotbal. E o mentalitate, un mod de gândire care înconjoară sportul ăsta într-un fel de văl ciudat care li se pune oamenilor pe ochi și nu le permite să vadă cât de de penibile și puerile sunt niște chestii.
În primul rând, tot conceptul de „vedetă”.
Vedeta nu face faza de apărare, nu stă în poartă, nu dă pase (ca să nu piardă alții mingea, mai bine o pierde el). Vedeta nu face nimic pe teren în afară de a dribla mingea până se blochează într-un colț și ori o pierde, ori trage un șut la nervi.
Vedeta încearcă execuții de finețe, gen șuturi de la mijlocul terenul sau de mai departe (a văzut el, mare vizionar, că portarul era 3 cm mai la stânga) sau șuturi din poziții imposibile (unghiuri de aproape 90 de grade). Îi iese ceva concret în 5% din cazuri, dar și când îi iese, pfff ce mare vedetă e, toată lumea e absolut în extaz de abilitățile nemaivăzute ale vedetei.
Deși pierde 95% dintre mingile care îi ajung, vedeta comentează la fiecare greșeală pe care o face un coechipier. Mai ales „fraierii” care stau în apărare sau în poartă. Pentru că numai fraierii stau în apărare sau în poartă, dacă știau fotbal erau și ei vedete, nu portari sau fundași.
Se pare că în fotbal e general acceptat acest comportament și e absolut normal, nimănui nu i se pare nimic în neregulă.
Nu știu cum s-a nimerit într-o săptămână de am căzut într-o echipă cu vreo 3-4 vedete. Facem cu rândul în poartă, câte 10 minute, cât am stau eu portar mi-am dat interesul cât am putut, am luat doar 2 goluri. Când au stat vedetele în poartă, am mai luat 10-12 goluri.
La un moment dat în timpul jocului mă uit în jur și eram eu singur în jumătatea noastră de teren, restul erau toți în careul advers, în atac. Inclusiv portarul. M-am simțit ca singurul adult responsabil între niște copii. Am luat o mega bătaie în ziua aia, lucru care nu mă deranjează de altfel atât cât mă deranjează neasumarea rolului pe care îl are fiecare într-o echipă.
În al doilea rând, micile mizerii și încercări de trișare.
Bă nene, să vezi oameni la 50+ care nu recunosc că au atins ultimii mingea înainte să iasă în out sau care contestă goluri pentru că li se pare lor că a intrat mingea în poartă prin altă parte, prin spate, printr-o gaură secretă în plasă, e incredibil de penibil.
Și fiecare face câte o mică mizerie din asta pentru care își găsește tot felul de scuze puerile – am crezut că nu știu ce, am văzut nu știu cum – după care încep să te atace ca să întoarcă discuția împotriva ta.
Cea mai recentă mizerie, unul face henț. Intenționat.
Un coechipier renunțase din scurt și noi jucam în inferioritate. Deși eram cu om în minus, ne-am ținut destul de bine, ei aveau doar 1 sau 2 goluri în față. Eram super obosiți, am alergat ca nebunii pe tot terenul încercând să acoperim spațiile goale și într-una dintre puținele situații când aveam și noi șanse să plecăm pe contraatac, omul ăsta care are peste 50 de ani și ai zice că e adult, efectiv sare și prinde mingea cu mâna ca să stopeze contraatacul.
După care râde. Probabil foarte mândru de ce mare inteligent este, cum a oprit el contraatacul advers cu o acțiune strategică de mare angajament.
L-am luat la toate pulile, evident, că nu mai suportam.
– Ce te agiți așa? E doar un joc, jucăm de plăcere, zice zâmbind.
– Păi dacă e doar un joc și jucăm de plăcere, de ce faci mizerii? Joacă fairplay. Mureai dacă plecam și noi pe contraatac? Și așa suntem cu un om în minus, abia mai respirăm și tu faci mizerii din astea? Ești copil mic?
– Da man, bine că ești tu cel mai corect din lume.
– Păi eu nu fac mizerii pe teren.
În fine, discuția a degenerat, au sărit și alții să îi ia apărarea omului, ca și cum e normal ce a făcut, și la final s-a decis că eu sunt nebun și îmi place să mă cert degeaba cu oamenii. Mi-am cerut scuze și mi-am continuat viața.
De ce e fotbalul atât de pueril?
Cred că într-o mare măsură, dacă nu chiar în totalitate, e din cauza felului cum e structurat conceptual jocul de fotbal.
Comparând cu baschetul, fotbalul e mult mai agresiv și mai nervos, sunt mai mulți nervi pe terenul de joc. Asta e din cauză că la fotbal nu ai la fel de multe șanse să marchezi ca la baschet. În 10 minute de baschet poți marca 20 de puncte, în timp ce la fotbal poți juca jumate de oră și să fie tot 0-0.
Nu există suficiente șanse să marchezi și asta creează presiune. Fiecare ocazie devine importantă, fiecare posesie devine importantă, lumea se agită și se enervează pentru că nu știe când mai ajunge la poartă. De aia fac mizerii, se ceartă pentru orice minge și orice posesie, vor să anuleze goluri că era marți și nu aveai șapcă, și în general fac tot felul de prostii lipsite de fairplay ca să evite să le dea celorlalți șanse.
La baschet poți să marchezi oricând din aproape orice punct de pe teren, deci nu se generează atât de mulți nervi, nu e atât de multă tensiune și presiune pe fiecare aruncare. Ai suficiente șanse să marchezi și asta aduce o relaxare. Cel puțin la nivel de amatori pe maidan, la turnee sau chestii seriose se mai încing și acolo spiritele.
O altă diferență este legată de faptul că la baschet toată lumea atacă și toată lumea se apară. Există consecințe directe și imediate dacă cineva nu își face treaba, în special pe apărare. Nu poți juca în inferioritate, spre deosebire de fotbal unde poți să scapi fără gol de multe ori chiar dacă ești în inferioritate.
La baschet, dacă ești în inferioritate, nu scapi fără să primești coș decât dacă adversarii sunt foarte slabi. În special la streetball, care se joacă 3×3 pe jumătate de teren, la un singur coș. Sunt spații mai mici care trebuie apărate strict, altfel nu ai șanse. Un om care nu-și face treaba pe apărare e dat imediat afară din echipă, nu vrea nimeni să joace cu el oricât de vedetă ar fi pentru că efectiv nu ai cum să câștigi dacă nu își ține fiecare pozițiile.
Din punctul ăsta de vedere, baschetul responsabilizează. Chiar și la nivel de maidan, de amatori, oamenii care joacă baschet învață instinctiv și natural despre responsabilitatea individuală. Nu trebuie să le explici scheme de joc complexe, văd și ei singuri că există o consecință directă care te lovește instant atunci când nu faci ce ai de făcut.
În schimb, la fotbal poți s-o păcălești. Pentru că scapi de multe ori fără să iei gol, chiar și în inferioritate, oamenii își permit să acționeze iresponsabil – nu se întorc în apărare, pleacă din poartă, dorm pe teren. Nu există de cele mai multe ori o consecință directă care să te lovească instant și să-ți arate că ai făcut ceva greșit.
Asta îi deresponsabilizează pe oameni.
Așa se ajunge la chestii absolut puerile pe care oamenii care joacă fotbal la nivel amator (și nu numai) le fac. E o mentalitate, e un stil de viață, li se pare perfect normal să facă anumite chestii și nu le poți explica ce e greșit.
E ca și cum ai încerca să-i explici unui pește că e ud. Peștele s-a născut și a trăit în apă, aia e realitatea lui din moși strămoși, nu știe ce e aia apă și ce e ăla ud.
Iar mentalitatea asta se transmite ca o infecție de la om la om, în special prin media.
Copiii văd la televizor că Lamine Yamal e numit de comentatori puștiul minune, marele talent, vai ce dribling frumos, vai ce execuție tactică, se murdăresc pe la gură de tot felul de expresii frumoase lăudând nimic. Ăla a făcut un dribling într-un colț de teren. Atât. Nimic concret. În schimb, a ratat de 4 ori singur cu portarul. La baschet, dacă ratezi de 4 ori în situație de 1v1, ai ieșit afară singur de rușine. Dar nu apuci să ratezi de 4 ori, că după a doua ratare ești scos din teren și trimis să te mai antrenezi.
Asta e diferența.
De asta cred că unii oameni urăsc fotbalul, dacă nu au fost infectați de mici de către vreun părinte microbist cu mentalitatea asta (că „vedeta” face ce vrea pe teren, e cel mai bun și cel mai bine plătit, cel mai adulat, cel mai polular doar pentru că face scheme) atunci ei văd matrixul din spate, văd ce penibil și pueril este fotbalul și toată aura asta care îl înconjoară.
Lasă un răspuns