Soția mea e fan Survivor și a descoperit recent și Exatlon.
Un lucru care o oftică este Giani Kiriță, pe care îl consideră un cocalar și un bully. Știu că nu e o scuză dar așa e el, ce să-i faci? Așa a fost antrenat să fie.
Când eram copil jucam fotbal la greu pe maidan și aveam un vecin care la un moment a început „să facă fotbal” pe la nuștiuce echipă locală.
După ceva timp s-a schimbat complet, a devenit super antipatic în joc.
Nu l-au învățat ăia mare fotbal dar l-au învățat să te scoată din sărite, să te facă mental – fix ca Giani.
Șicana la orice fază, trăgea de timp (WTF, eram pe maidan, nu era pe timp), își aranja mingea câte 20 de secunde ca să bată un 11 metri, o aranja de 15 ori, făcea cruci pe minge, scuipa, se bucura excesiv și gălăgios, în ciudă, la fiecare câștig etc.
Fix ca Giani.
Pe bune, când l-am văzut pe Giani la Exatlon am zis că-l văd pe copchilul ăla. Deși nu excela la nimic, ne intra în creier, ne oftica și ne scotea din „zonă”, din „flow”. Și câștiga. Nu mereu, dar câștiga și când câștiga era și mai enervant. Atitudinea asta îl făcea să pară că e mai bun decât era în realitate și să se poziționeze în mintea celorlalți ca „ăla bun”.
Oamenii ca soția mea, care nu au făcut sport, au impresia asta romanticizată a sportului, cu fair-play și respect față de adversar.
Nu prea e așa. Totul e eficientizat, optimizat; dacă poți să-ți crești șansele de câștig cu 0,0037% înjurându-l pe Zidane de mamă, asta faci din minutul 1 până în minutul 90.
Da, ceea ce face Giani și crede că e leadership e de fapt bullying, în primul rând cu coechipierii și apoi cu adversarii.
E bădăran, e lipsit de fair-play, e ipocrit; asta a fost antrenat să facă, ăsta e el. Nu cred că e prost, cred că știe exact ce efect are asupra mentalului adversarilor. Orice ar zice oricine, e singurul de la Exatlon care s-a erijat în lider.
O fi trist sau nu, asta e realitatea – în esență e cam aceeași idee despre care am mai scris, aceea că mediocritatea agresivă câștigă în fața genialității liniștite.
Lasă un răspuns