Stăteam eu așa și cugetam, prins într-o discuție imaginară ce avea loc în capul meu între mine și… mine, când mi se aprinde un beculeț. Vocea din capul meu nu mai avea accent moldovenesc. Încerc să-l regăsesc, dar parcă nu-mi vine. Ciudat.
A venit un om să-mi măsoare găurile pentru uși la apartament și îmi zice… Tu nu ești din Bihor, așa-i? Te-ai mutat de la București? Nu, de la Bacău. Hmmm.
Îmi regăsesc accentul când vorbesc cu oamenii din Bacău, rude sau prieteni, dar încet-încet simt că-l pierd. Nu c-ar fi pierdere mare, nu am niciun atașament emoțional de Moldova, zic doar așa, ca o constatare a unui fapt.
Nu devin bihorean, încă mi se par ciudate unele ticuri verbale ale oamenilor de pe-aici, încerc doar să vorbesc „frumos”, cred de aia pare că aș fi de la București. Și asta e o chestie interesantă, aici la Oradea nu pare atât de ciudată limba „frumoasă”, așa cum pare la Bacău. Între moldoveni, cineva care vorbește „frumos” sau „corect” sau cum vreți să-i spunem, se aude ca nuca-n perete, e diferența mult mai sesizabilă decât aici, la Bihor. Sau poate doar mi se pare mie.
Oricum, e interesant cum avem în fiecare zonă diverse ticuri verbale și moduri de a exprima ideile. Și cum asta ne formează oarecum o identitate, un fel de a gândi, cred că și un mod anume în care ne percep ceilalți. Poate și cum ne percepem noi pe noi înșine.
Răspunde-i lui Cătălin Anulează răspunsul