Îmi plac emisiunile de tip experiment social, cum ar fi Survivor sau The Amazing Race.

Mă uitam la Survivor pe Kanal D, unde participă și un individ numit Jador, din câte am înțeles lăutar sau ceva de genul. E un personaj interesant de analizat. Are potențial, din punct de vedere fizic, pentru a câștiga la jocurile din emisiune, un fel de trasee de parkour cu un final de îndemânare, gen să bage niște cercuri pe un băț sau mingi într-un coș. Omul are forță, viteză, precizie la final.

Dar nu despre asta e vorba, ci mai degrabă despre un tipar comportamental, o anumită mentalitate cu care privește succesul și eșecul.

Atunci când câștigă, face mișto de adversar, îl umilește, se dă în spectacol. De parcă victoria nu e de ajuns, de parcă nu e suficientă satisfacția internă a succesului, ci trebuie neapărat să facă pe cineva să se simtă inferior. Nu se bucură că a câștigat el, se bucură că a pierdut celălalt. Atunci când pierde, cade psihic. Lovește cu pumnii și picioarele prin cutii, copaci și ce mai e pe acolo, fuge în pădure și plânge.

Nu sunt psiholog, nu am studii de specialitate, dar cred că problema e dată de felul cum privește eșecul. Atunci când îl umilește pe adversarul pe care l-a învins, îi transmite subconștientului ideea că eșecul e ceva rușinos, ceva umilitor, ceva de care se face mișto, ceva care te face inferior, îți răpește bărbăția, nu mai ești puternic, bărbat. Cred că ăsta e motivul pentru care cade psihic atunci când pierde. Și-a antrenat subconștientul să vadă eșecul ca fiind umilința supremă.

Din punctul meu de vedere, soluția ar fi, ca atunci când câștigă, să se bucure pentru el, pentru că a câștigat, fără să mai acorde nicio atenție învinsului. Nu a bătut pe altcineva, a bătut traseul, s-a bătut pe el însuși, s-a autodepășit. E un mod de a antrena creierul să nu mai dea importanță eșecului. Eșecul e normal, inevitabil, nu e o fatalitate.

Unii dintre ceilalți concurenți i-au mai atras atenția să fie mai echilibrat, dar răspunsul lui a fost – așa sunt eu, de ce vrei să mă schimbi?

Asta e o altă chestie bună de analizat. Părerea mea e că nu suntem ce credem noi că suntem. Suntem așa pentru că ne convine să fim așa, e cutiuța noastră în care ne băgăm și unde stăm în siguranță, e zona noastră de confort.

În loc să vedem schimbarea ca pe o pierdere a identității, o putem privi ca pe o ieșire din carapace, din cutiuța unde ne-am băgat singuri. Vom rămâne tot noi, doar că vom fi o variantă nouă, mai bună, mai matură, mai echilibrată. Nu e ușor de făcut, suntem produsul mediului, al contextului social, de aceea e foarte greu pentru unii să-și depășească barierele și să-și rescrie filtrele mentale.

De aceea nici nu cred că ar trebui judecați prea aspru oamenii, ci tratați cu toleranță, empatie, înțelegere. Chiar dacă sunt maneliști.