Am fost recent la dentist.

Mi-a plombat o măsea, mi-a dat jos o lucrare veche, mi-a făcut o extracție și mi-a pus o lucrare nouă.

La un moment dat în timpul extracției mi-a dat cu un spray anestezic în gât și mi-a amorțit limba.

Atunci a început.

Aveam senzația că mă înec, că nu pot să respir. Am intrat în panică, crezând că o să mor. Eram perfect conștient, vorbeam cu doctorul și înțelegeam ce îmi spunea – că e doar o senzație, că e doar în capul meu – dar nu mă puteam controla.

Chiar și după câteva ore bune încă aveam senzația că sunt în pericol, vroiam doar să mă bag într-un colț, să știu că am spatele protejat și nu suportam să stea cineva prea aproape de mine.

M-am simțit o victimă.

Motivul pentru care scriu despre asta este că dincolo de atacul de panică și de senzația super nasoală există un paradox.

Paradoxul acestei senzații, deși a fost cea mai ciudată trăită vreodată, este că totuși m-am simțit bine.

Da, undeva pe acolo prin creier, simțeam plăcere. Nu în momentul efectiv al atacului de panică, ci după ce am ieșit (scăpat) de la dentist.

Și am început să-mi pun niște întrebări.

Oare asta e cauza din care oamenii nu reușesc să iasă din mizerie, din sărăcie?

E posibil oare să ne simțim bine în postura de victime? Emoțiile astea foarte puternice să ne facă să ne simțim vii? Și, subconștient, să ne fie frică să ne despărțim de ele, chiar dacă sunt negative?

Să ne simțim bine în sărăcia noastră, plângându-ne mereu de bani, de șefi idioți, de politicieni hoți?

Să presupună oare prea mult efort, cu prea multe riscuri și necunoscute, încercarea de a fi fericiți?

Să fie oare fericirea nenaturală pentru creierul nostru?