Strainatate

M-am tot gandit sa scriu ceva apropo de articolul asta dar n-am avut nici timp si nici n-am fost sigur ca ar trebui sa-l scriu. Sunt niste chestii personale pe care nu le stie multa lume dar probabil ca ar trebui sa le stie mai multa lume.

E putin trecut de 3 noaptea si n-am somn asa ca o sa va spun o poveste, povestea mea in strainatate. E mult simplificata, mi-e imposibil sa descriu toate senzatiile si situatiile, insa sper sa reusesc sa exprim destul de bine perioada respectiva.

Am plecat in Italia pe 10 octombrie 2003. Ca multa lume din perioada aia, visand la o viata mai buna, la bani mai multi, orbit de cainii cu covrigi in coada din povestile altora.

Am plecat impreuna cu Elena la invitatia matusii ei care lucra in Roma. Ajunsi in Roma, ne-au asteptat varul Elenei si sotia lui care ne-au dus intr-un sat la 40 km de Roma, Ponzano Romano, unde locuiau ei, si ne-au cazat intr-un apartament pe care il imparteam cu un alt roman.

Dupa cateva saptamani Elena si-a gasit de munca la o batrana si a trebuit sa se mute cu ea. Nevasta romanului cu care stateam se intorcea din vacanta asa ca a trebuit sa ma mut.

Varul Elenei a gasit-o pe tanti Agnese care avea o camera de inchiriat. Era un spatiu de vreo 20 mp la un fel de demisol lasat in paragina, folosit in trecut ca garaj de sotul, acum decedat, al babei Agnese.

Am platit in avans 100 euro pentru o luna si m-am apucat de curatenie, varuit, aranjat.

Nu aveam calorifere, doar 2 tevi care veneau dintr-o camera din spate de la o centrala Lamborghini si care urcau sus catre casa cu 2 etaje a femeii.

Desi centrala facea un zgomot destul de puternic, mi-am pus patul cat mai aproape de peretele din spate ca sa ma incalzesc. Toata partea din fata, de la intrare, era geam cu gratii si trebuia sa tin o patura prinsa cu niste carlige ca sa nu se vada inauntru.

Dar eram norocos ca aveam unde dormi. Varul Elenei era de ani buni in Italia si dormise pe sub poduri, prin trenuri, in tufisuri unde ii arunca maica-sa mancare si cate o patura pe geam, de unde lucra.

Stresul

Elena avea liber joia dupa-amiaza si duminica toata ziua asa ca in fiecare joi la ora 14 asteptam autobuzul care ducea in Roma. Era unul dintre cele mai stresante momente pentru ca nu era tipenie de om pe strada inafara de masina carabinierilor care patrula din cand in cand.

Ma rugam sa nu opreasca si sa ma ia la intrebari. Chiar si acum, dupa 10 ani, in Romania, ma mai uit ciudat dupa politie.

Am inceput sa-mi caut de munca si ma trezeam cu noaptea-n cap, luam autobuzul si mergeam pana in Roma, la Prima Porta, unde se adunau oamenii si asteptau sa vina cate cineva care sa aiba nevoie de muncitori.

Erau mai multe locuri in Roma, li se spunea depozite, unde se adunau in fiecare dimineata muncitorii cu speranta ca o sa apara o masina din care un italian va striga: am nevoie de 3 necalificati, de 1 zidar, de 2 zugravi, etc…

Lucrurile astea se intamplau atat de rar raportat la nr de oameni care asteptau incat nu mi-a luat foarte mult timp sa imi dau seama ca era extrem de ineficient sa gasesti de munca asa.

Langa Ponzano era un orasel, Fiano Romano, unde mergeam la supermarket pentru cumparaturi mai ieftine decat in sat. Intr-o zi, am luat strada principala de la un capat la altul si am intrebat de munca la fiecare usa: supermarket, reparatii tv, magazin calculatoare, bar, service auto, benzinarie, tot. Nu-mi pasa ce era de munca, trebuia sa fac niste bani.

Din vorba in vorba, prin varul Elenei si alte cunostinte, am prins cate ceva de munca: intr-o zi am varuit, intr-alta am cimentat o alee la o vila, in alta am carat in brate, pe scari, vreo 200 de boltari pana pe acoperisul unui palazzo cu 3 etaje.

Imi cumparam cea mai ieftina paine, cel mai ieftin lapte, supa la plic, piure la plic, niste cremvursti pe care ar fi putut scrie „cancer la tzipla”.

Furam din supermarket ciocolata sau alte chestii mai „premium”. Nu plateam niciodata bilet la autobuz, metrou, tramvai. Stateam mereu in fata, mereu atent sa nu vina controlul si cand ii vedeam pe controlori ieseam repede pe ultima usa.

Politia

Intr-o joi, asteptam autobuzul pentru Roma ca sa ma intalnesc cu Elena cand inevitabilul s-a produs. Masina carabinierilor a trecut incet pe langa mine, s-au uitat lung si la urmatoarea intersectie au oprit si au intors.

Am intrat in magazinul alimentar din statie, am bagat o fisa in telefonul public si am format nr Elenei:

– Nu ajung la tine azi. Ma iau carabinierii. Nu te speria, nu plange, o sa fie ok. Te sun cat de repede pot.

M-au dus in alta localitate unde exista aparatura de prelucrare a „infractorilor”. Mi-au facut poze, mi-au luat amprentele dupa care trebuiau sa ma duca la Roma, la centru.

Din fericire, se facuse ora 19 si li se termina tura asa ca m-au adus inapoi de unde m-au luat, in statia de autobuz, si mi-au zis ca a 2-a zi sa ma prezint la sectie ca sa mergem la Roma.

Nu i-am mai vazut pe carabinieri pana cand intr-o zi cand eram cu varul Elenei in Fiano si ne-au abordat 2 italieni sa ne vanda un DSLR. Evident, varu’, mega amator de chilipiruri, n-avea bani la el asa ca ne-am suit in masina cu ei sa mergem acasa sa luam bani. Pe drum, ne opresc carabinierii si ne escorteaza la sectie, se pare ca baietii erau in urmarire generala prin toata Italia.

Bine-nteles ca acum erau nervosi, credeau ca le-am intins noi o capcana ca sa-i aducem in Ponzano sa-i prinda carabinierii aici.

Ce capcana in PLM, nu ma vezi ca sunt cacat pe mine?

Si de data asta ne-au lasat sa plecam dar am decis sa raresc intalnirile cu varu’ ca nu prea erau de bun augur.

A 3-a intalnire cu politia a fost una foarte simpla. La 7 dimineata mi-au batut in usa/geam, m-au luat pe sus si m-au dus direct la centru, in Roma. Din fericire, amprentele si pozele din dosar erau vechi (alea de data trecuta) si nu ma puteau procesa fara unele noi si baietilor le-a fost lene sa ma duca iar la facut poze si amprentat asa ca m-au intrebat: te ducem inapoi acasa sau mai ai treaba prin Roma?

Nu i-am mai vazut de atunci dar nici n-am mai avut cand.

Munca

Am reusit sa gasesc de munca stabil, zi de zi, si asta a fost lovitura de gratie. Cand muncesti cate o zi la 2 saptamani nu prea ti se pare greu dar cand muncesti zilnic 8 ore pe santier e cu totul alta treaba. Cand mai ai si 60 kg si esti necalificat deci jobul tau e sa cari toate rahaturile dintr-o parte in alta, e cam naspa.

Eram obosit, mergeam murdar si nespalat pe strada. Ma tranteam in pat la fel de murdar si nespalat si dormeam cat de mult puteam.

Si problema nu era doar fizica.

Imaginati-va ca mergeti la sala si faceti exercitii pana cand efectiv nu mai puteti sa va miscati si antrenorul zice „hai, inca una, e ultima” si dupa aia iar „hai, inca una, e ultima”, „hai, inca una, ultima”.

Si te opresti la un moment dat si zici: pai cate de ultima mai sunt? Si atunci faci greseala sa te uiti la ceas si vezi ca e abia 9 jumate si a trecut doar o ora si mai ai inca 7 ore de munca. In momentul ala cazi psihic. Nu am la indemana nicio figura de stil, metafora sau tehnica de copywriting cu care sa exprim mai bine chestia asta.

PUR SI SIMPLU. CAZI. PSIHIC.

Am rezistat 4 zile jumate. La jumatatea zilei 5 cand a venit colegul sa ma ia din pauza de masa, m-am inchis in casa, n-am raspuns la usa, stateam lipit de un perete intr-un colt si plangeam. 2 zile mai tarziu, pe 16 mai 2004, plecam inapoi spre Romania.

Concluzia

N-am sa uit niciodata momentul plecarii.

Era duminica. Ploua foarte fin. Am ajuns mai devreme in statia de pe Via Ottaviano din Roma in asteptarea microbuzului. Am vorbit cu Elena, eram amandoi constienti ca era decizia cea mai buna sa plec, ea urmand sa mai ramana cat poate ca sa stranga bani. Parea a fi in regula.

Ne-am luat ramas bun si m-am suit in microbuz. In secunda in care s-a pus in miscare a inceput sa planga. E ca o scena din aia pe care o vezi in filme cu incetinitorul si ti se arde in creier.

Vazand-o cum ramane in urma plangand simti cum se rup chestii in tine. Si iti juri ca nu o sa mai fii niciodata in situatii din astea. Ca n-o sa mai lasi pe nimeni sa te puna in situatii din astea.

Si mi-am dat seama ca nu e vina lor, a italienilor. Era vina mea. Eu m-am pus in pozitia de cetatean de rangul 2. Eu m-am dus in tara lor ca imigrant ilegal. Eu acceptam porcariile. Eu decisesem sa arunc tot ce construisem pana atunci in Romania si sa iau totul de la zero in strainatate. Eu ma pozitionam ca slab, inferior. Eu nu aveam incredere ca pot mai mult. Ca merit mai mult. Eu.

Eu aveam puterea.

Eu am puterea.