Strainatate

M-am tot gandit sa scriu ceva apropo de articolul asta dar n-am avut nici timp si nici n-am fost sigur ca ar trebui sa-l scriu. Sunt niste chestii personale pe care nu le stie multa lume dar probabil ca ar trebui sa le stie mai multa lume.

E putin trecut de 3 noaptea si n-am somn asa ca o sa va spun o poveste, povestea mea in strainatate. E mult simplificata, mi-e imposibil sa descriu toate senzatiile si situatiile, insa sper sa reusesc sa exprim destul de bine perioada respectiva.

Am plecat in Italia pe 10 octombrie 2003. Ca multa lume din perioada aia, visand la o viata mai buna, la bani mai multi, orbit de cainii cu covrigi in coada din povestile altora.

Am plecat impreuna cu Elena la invitatia matusii ei care lucra in Roma. Ajunsi in Roma, ne-au asteptat varul Elenei si sotia lui care ne-au dus intr-un sat la 40 km de Roma, Ponzano Romano, unde locuiau ei, si ne-au cazat intr-un apartament pe care il imparteam cu un alt roman.

Dupa cateva saptamani Elena si-a gasit de munca la o batrana si a trebuit sa se mute cu ea. Nevasta romanului cu care stateam se intorcea din vacanta asa ca a trebuit sa ma mut.

Varul Elenei a gasit-o pe tanti Agnese care avea o camera de inchiriat. Era un spatiu de vreo 20 mp la un fel de demisol lasat in paragina, folosit in trecut ca garaj de sotul, acum decedat, al babei Agnese.

Am platit in avans 100 euro pentru o luna si m-am apucat de curatenie, varuit, aranjat.

Nu aveam calorifere, doar 2 tevi care veneau dintr-o camera din spate de la o centrala Lamborghini si care urcau sus catre casa cu 2 etaje a femeii.

Desi centrala facea un zgomot destul de puternic, mi-am pus patul cat mai aproape de peretele din spate ca sa ma incalzesc. Toata partea din fata, de la intrare, era geam cu gratii si trebuia sa tin o patura prinsa cu niste carlige ca sa nu se vada inauntru.

Dar eram norocos ca aveam unde dormi. Varul Elenei era de ani buni in Italia si dormise pe sub poduri, prin trenuri, in tufisuri unde ii arunca maica-sa mancare si cate o patura pe geam, de unde lucra.

Stresul

Elena avea liber joia dupa-amiaza si duminica toata ziua asa ca in fiecare joi la ora 14 asteptam autobuzul care ducea in Roma. Era unul dintre cele mai stresante momente pentru ca nu era tipenie de om pe strada inafara de masina carabinierilor care patrula din cand in cand.

Ma rugam sa nu opreasca si sa ma ia la intrebari. Chiar si acum, dupa 10 ani, in Romania, ma mai uit ciudat dupa politie.

Am inceput sa-mi caut de munca si ma trezeam cu noaptea-n cap, luam autobuzul si mergeam pana in Roma, la Prima Porta, unde se adunau oamenii si asteptau sa vina cate cineva care sa aiba nevoie de muncitori.

Erau mai multe locuri in Roma, li se spunea depozite, unde se adunau in fiecare dimineata muncitorii cu speranta ca o sa apara o masina din care un italian va striga: am nevoie de 3 necalificati, de 1 zidar, de 2 zugravi, etc…

Lucrurile astea se intamplau atat de rar raportat la nr de oameni care asteptau incat nu mi-a luat foarte mult timp sa imi dau seama ca era extrem de ineficient sa gasesti de munca asa.

Langa Ponzano era un orasel, Fiano Romano, unde mergeam la supermarket pentru cumparaturi mai ieftine decat in sat. Intr-o zi, am luat strada principala de la un capat la altul si am intrebat de munca la fiecare usa: supermarket, reparatii tv, magazin calculatoare, bar, service auto, benzinarie, tot. Nu-mi pasa ce era de munca, trebuia sa fac niste bani.

Din vorba in vorba, prin varul Elenei si alte cunostinte, am prins cate ceva de munca: intr-o zi am varuit, intr-alta am cimentat o alee la o vila, in alta am carat in brate, pe scari, vreo 200 de boltari pana pe acoperisul unui palazzo cu 3 etaje.

Imi cumparam cea mai ieftina paine, cel mai ieftin lapte, supa la plic, piure la plic, niste cremvursti pe care ar fi putut scrie „cancer la tzipla”.

Furam din supermarket ciocolata sau alte chestii mai „premium”. Nu plateam niciodata bilet la autobuz, metrou, tramvai. Stateam mereu in fata, mereu atent sa nu vina controlul si cand ii vedeam pe controlori ieseam repede pe ultima usa.

Politia

Intr-o joi, asteptam autobuzul pentru Roma ca sa ma intalnesc cu Elena cand inevitabilul s-a produs. Masina carabinierilor a trecut incet pe langa mine, s-au uitat lung si la urmatoarea intersectie au oprit si au intors.

Am intrat in magazinul alimentar din statie, am bagat o fisa in telefonul public si am format nr Elenei:

– Nu ajung la tine azi. Ma iau carabinierii. Nu te speria, nu plange, o sa fie ok. Te sun cat de repede pot.

M-au dus in alta localitate unde exista aparatura de prelucrare a „infractorilor”. Mi-au facut poze, mi-au luat amprentele dupa care trebuiau sa ma duca la Roma, la centru.

Din fericire, se facuse ora 19 si li se termina tura asa ca m-au adus inapoi de unde m-au luat, in statia de autobuz, si mi-au zis ca a 2-a zi sa ma prezint la sectie ca sa mergem la Roma.

Nu i-am mai vazut pe carabinieri pana cand intr-o zi cand eram cu varul Elenei in Fiano si ne-au abordat 2 italieni sa ne vanda un DSLR. Evident, varu’, mega amator de chilipiruri, n-avea bani la el asa ca ne-am suit in masina cu ei sa mergem acasa sa luam bani. Pe drum, ne opresc carabinierii si ne escorteaza la sectie, se pare ca baietii erau in urmarire generala prin toata Italia.

Bine-nteles ca acum erau nervosi, credeau ca le-am intins noi o capcana ca sa-i aducem in Ponzano sa-i prinda carabinierii aici.

Ce capcana in PLM, nu ma vezi ca sunt cacat pe mine?

Si de data asta ne-au lasat sa plecam dar am decis sa raresc intalnirile cu varu’ ca nu prea erau de bun augur.

A 3-a intalnire cu politia a fost una foarte simpla. La 7 dimineata mi-au batut in usa/geam, m-au luat pe sus si m-au dus direct la centru, in Roma. Din fericire, amprentele si pozele din dosar erau vechi (alea de data trecuta) si nu ma puteau procesa fara unele noi si baietilor le-a fost lene sa ma duca iar la facut poze si amprentat asa ca m-au intrebat: te ducem inapoi acasa sau mai ai treaba prin Roma?

Nu i-am mai vazut de atunci dar nici n-am mai avut cand.

Munca

Am reusit sa gasesc de munca stabil, zi de zi, si asta a fost lovitura de gratie. Cand muncesti cate o zi la 2 saptamani nu prea ti se pare greu dar cand muncesti zilnic 8 ore pe santier e cu totul alta treaba. Cand mai ai si 60 kg si esti necalificat deci jobul tau e sa cari toate rahaturile dintr-o parte in alta, e cam naspa.

Eram obosit, mergeam murdar si nespalat pe strada. Ma tranteam in pat la fel de murdar si nespalat si dormeam cat de mult puteam.

Si problema nu era doar fizica.

Imaginati-va ca mergeti la sala si faceti exercitii pana cand efectiv nu mai puteti sa va miscati si antrenorul zice „hai, inca una, e ultima” si dupa aia iar „hai, inca una, e ultima”, „hai, inca una, ultima”.

Si te opresti la un moment dat si zici: pai cate de ultima mai sunt? Si atunci faci greseala sa te uiti la ceas si vezi ca e abia 9 jumate si a trecut doar o ora si mai ai inca 7 ore de munca. In momentul ala cazi psihic. Nu am la indemana nicio figura de stil, metafora sau tehnica de copywriting cu care sa exprim mai bine chestia asta.

PUR SI SIMPLU. CAZI. PSIHIC.

Am rezistat 4 zile jumate. La jumatatea zilei 5 cand a venit colegul sa ma ia din pauza de masa, m-am inchis in casa, n-am raspuns la usa, stateam lipit de un perete intr-un colt si plangeam. 2 zile mai tarziu, pe 16 mai 2004, plecam inapoi spre Romania.

Concluzia

N-am sa uit niciodata momentul plecarii.

Era duminica. Ploua foarte fin. Am ajuns mai devreme in statia de pe Via Ottaviano din Roma in asteptarea microbuzului. Am vorbit cu Elena, eram amandoi constienti ca era decizia cea mai buna sa plec, ea urmand sa mai ramana cat poate ca sa stranga bani. Parea a fi in regula.

Ne-am luat ramas bun si m-am suit in microbuz. In secunda in care s-a pus in miscare a inceput sa planga. E ca o scena din aia pe care o vezi in filme cu incetinitorul si ti se arde in creier.

Vazand-o cum ramane in urma plangand simti cum se rup chestii in tine. Si iti juri ca nu o sa mai fii niciodata in situatii din astea. Ca n-o sa mai lasi pe nimeni sa te puna in situatii din astea.

Si mi-am dat seama ca nu e vina lor, a italienilor. Era vina mea. Eu m-am pus in pozitia de cetatean de rangul 2. Eu m-am dus in tara lor ca imigrant ilegal. Eu acceptam porcariile. Eu decisesem sa arunc tot ce construisem pana atunci in Romania si sa iau totul de la zero in strainatate. Eu ma pozitionam ca slab, inferior. Eu nu aveam incredere ca pot mai mult. Ca merit mai mult. Eu.

Eu aveam puterea.

Eu am puterea.


Comments

17 răspunsuri

  1. faina povestioara. cu folos si talc

  2. Frumos scris, Andrei. Fara infrumusetari exagerate sau inutile. Apropo de asta, ai observat daca atunci cand scrii „mai emotional” si mai putin „pragmatic” esti mai bine receptionat de cititori? Nu ma refer doar la trafic, ci mai ales la comentarii. Bravo !

    1. Avatar Andrei Chira
      Andrei Chira

      Mersi. Da, chestiile mai personale sunt mult mai puternice, au impact mai mare, pe toate planurile.

  3. Nu e poveste, este adevar. Prin 1993-1994 exact asa se intampla si cu o ruda de-a mea. Dormea pe sub poduri, dormea pe langa sobolani, nevasta nu era langa el, era acasa, o mintea ca lucreaza bine, ca traieste bine, dar el muncea si dormea pe strazi ca sa stranga bani.
    La 2,3 ani vine si nevasta, vede unde sta si intr-un final reusesc sa fie vazuti mai bine de fermierul la care lucrau. Dupa 10 ani de munca au reusit sa stranga bani, au venit in tara si acum scot intr-o zi mai mult decat fac eu intr-o luna sau doua.
    S-au sacrificat si a functionat.
    Poate ca in vremurile de acum nu mai este asa usor, dar cu ambitie si munca poti face multe. In orice tara!

  4. Avatar Concediere.wordpress.com
    Concediere.wordpress.com

    Eu cred ca, in ciuda tuturor greutatilor intampinate, ai invatat mult mai multe despre tine decat daca ai fi stat aici. Apoi, daca nu ai fi avut experienta asta, poate ti-ai fi reprosat la un moment dat ca nici nu ai incercat macar…asa, cel putin, ti-a iesit din minte! :) te-ai lamurit, desi cam nasol, pe propria piele, asta e, pana la urma, tot inainte! In plus, eu cred ca asta e adevaratul curaj, respectiv sa constientizezi ca ai inceput o experienta avand o iluzie in minte, ca la fata locului nu a fost nici pe departe ce iti inchipuiai tu si ca, in final, ai avut curajul sa te intorci. Este o experienta din care ar putea invata multi romani, care isi inchipuie ca in strainatate cum pui piciorul in gara/aeroport, toti sar la tine cu joburi de 4000 euro, sa te faca director! pentru ca nu au mai vazut asa geniu pe la ei! O alta categorie de romani, raman pe unde au ajuns in strainatate, desi cersesc, se prostitueaza, o duc mult mai rau ca in tara, sunt mai sclavi decat in tara, dar macar acolo nu ii stie nimeni, asa ca se pot umili mult mai mult decat in tara + important pentru ei este sa pastreze aparentele, respectiv cei din tara sa aiba impresia ca au dat lovitura in strainatate, sunt mari boieri de acum! (genul care isi fac poze langa un Lamborghini). Foarte putini sunt cei care au o viata decenta sau o duc mai bine decat in tara, sunt doctori, ingineri, etc, si si acestia (o parte din ei) au fost initial spalatori de vase (in cel mai fericit caz) sau de funduri de batrani. Trist, dar adevarat!

  5. Depinde si cum ai noroc! Nu intotdeauna e asa greu, daca te pricepi la o meserie e mai lejer. Dar ca si viata in general, e mult mai frumos in Romania! Felicitari pt blog… ai putea scoate o carte, ca talent ai! :)

    1. Avatar Andrei Chira
      Andrei Chira

      Asa e, pentru unii a fost mai usor pentru altii mai greu, depinde de diverse circumstante. Poate scot si o carte, cine stie. :)

    2. Avatar Andrei

      Amuzant, acum chiar scrii una

  6. Andrei, pot sa zic un singur lucru, si eu am trecut relativ prin ce ai trecut tu. Adica, in cazul meu am plecat pe la 18 ani sa zic in Italia, cica la un var.. varul ala a avut semnal la telefon pana am ajuns eu in Roma, dupa ce-am ajuns i-a picat atat de tare semnalu’ ca a trebuit sa-si schimbe cartela si eu sa raman amanet in autogara. Noroc de un amic, altfel.. era belea. Mno.. sunt niste lucruri despre care nu vorbesc prea usor, dar imi dau seama prin ce-ai trecut tu. Cert este ca eu am dus-o nasol o perioada, apoi datorita faptului ca vorbeam bine italiana, am inceput s-o duc mai bine.. tot din 2003 pana in 2012, cu ceva pauze.. De acasa oamenii vad.. „Oooo.. ai fost in Italia, esti plin de bani” .. dar cand ajungi acolo si doar tu stii ce sacrificii faci, iti vine cand vezi destia sa-i injuri din toate incheieturile.

  7. Foarte interesanta relatarea. Cred ca toate acele intamplari te-au intarit si au avut un rol decisiv in a deveni ceea ce esti acum.

    1. Avatar Andrei Chira
      Andrei Chira

      Asa este.

  8. Avatar Bogdan c.

    Bravo tie ca ai incercat! Asa macar nu ramai cu regrete, pe principiul ‘mai bine sa faci ceva decat sa nu faci nimic’. Dar, munca fizica este grea in orice tara, chiar si in Romania. In liceu un prieten s-a angajat la descarcat marfa ca sa stranga bani de mare. A plecat dupa 3 zile.

  9. Strainatatea este sacrificiu,un adevarat sacrificiu.
    Cam toti cei care au plecat se regasesc in ceea ce ai scris tu aici.Poate nu intru totul,dar inceputul ….primul impact este oarecum un cliseu.Cand pleci intr-o tara straina trebuie sa incepi de la zero,nu conteaza ca esti inteligent ,scolit sau educat.Tu spui ca puterea iti apartinea,ca tu ai permis,nu cred ca putea fi altfel,pentru a demonstra cine erai sau cum erai cu adevarat era nevoie de timp si mai cred eu si de noroc,deoarece norocul este foarte important in asemenea situatii.Tu noroc nu ai avut si ai facut o alegere inteleapta intorcandu-te acasa,este important sa ne cunoastem limitele si sa nu ne indepartam prea mult de noi insine.Nu mereu se merita sa te sacrifici si nicaieri nu e mai bine ca acasa.
    Imi place ceea ce ai scris,este personal,real,se simte.
    Te salut.

    1. Avatar Andrei Chira
      Andrei Chira

      Asa este, e nevoie si de noroc, de timp si e important, asa cum ai spus, sa iti cunosti limitele si sa faci alegerile corecte. Multumesc.

  10. Eu am venit aici (Spania) intr-un concediu neprogramat in prealabil. Aveam in tara o firma de IT si cele doua saptamani de concediu petrecute la niste prieteni si-au pus amprenta masiv.
    Ca sa fiu mai explicit, in doua saptamani aici am inteles ca oricat e de rau aici (mai ales ca eu am venit in 2008, anul de criza masiva) tot o sa fie mai bine ca in Romania.
    Am plecat din tara in 2010 dupa ce pur si simplu n-am mai vrut sa tolerez abuzurile, n-am mai vrut sa platesc mai bine de jumate din banii pe care-i castigam din munca si de 12 ore zilnic si sa fiu impins tot mai mult catre zona de evaziune fiscala. Si cum intentia mea din 2009 de a vinde firma a esuat, cum intentia mea de a deschide un nou magazin folosind o linie de creditare a esuat fiindca banca nu m-a considerat un candidat bun pentru linia de creditare deoarece valoarea mare a impozitelor imi duceau cifrele pe minus m-am urcat in masina luata pe credit la sfarsitul lui 2009 si am pornit la drum spre Spania unde acelasi prieten mi-a promis ca ma ajuta sa-mi gasesc cel putin o chirie.
    Am plecat cu fix 1500 de euro (impreuna cu actuala nevasta) si cu un Logan VAN plin de lucrurile personale. Am ajuns aici pe insula dupa vreo doua saptamani fiindca am facut un popas de vreo 10 zile in Franta la o verisoara si in momentul in care am ajuns aici mai aveam aproximativ 400 de euro.
    Primul lucru pe care le-am facut a fost sa ne scoatem acte ca sa fim emigranti legali, apoi ne-am luat in chirie o camera intr-un apartament pe care-l imparteam cu altii si pe care plateam 250 de euro cu toate taxele incluse.
    Timp de vreo 9 luni am lucrat pe unde am apucat, ba in agricultura, ba la vopsit tamplarie, ba la curatat etc. si cand veneam acasa dupa 10-11 ore de munca platita in general cu 5 euro pe ora mai petreceam vreo 3-4 ore in fata calculatorului incercand sa-mi ridic site-urile care in acea perioada ma ajutau sa-mi platesc ratele masinii din PPC.
    N-a fost usor deloc si au fost zile in care intr-adevar lucram afara la 40 de grade de dimineata pana seara, insa nu regret absolut nimic, nici o zi. Acum la 5 ani distanta consider ca am facut alegerea corecta si ca desi mi-a fost greu timp de aproape un an cu siguranta mi-ar fi fost mai greu in tara…

    1. Avatar Andrei Chira
      Andrei Chira

      Felicitari! Ma bucur ca ai reusit!

  11. Avatar Claudiu Constantin
    Claudiu Constantin

    Mi-ai adus aminte de Cireșe amare, o carte a Lilianei Nechita despre exact aceleași lucruri. Ar trebui să fie lectură obligatorie în școli. Sau măcar recomandată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *