A apărut pe Netflix filmul Tabăra (The Camp) făcut de gașca 5Gang & friends, al doilea film făcut de ei, după succesul înregistrat cu filmul „5Gang, un altfel de Crăciun”.
Lotul național de vlogări și influensări români, categoria juniori 3, sunt trimiși într-o tabără în pădure ca să scape de dependența de telefoane și tehnologie. Problema e că cei care conduc tabăra au alte interese (sunt interese mari la mijloc) și vor să-i hipnotizeze, să facă din ei niște unelte docile cu care să ajungă la marea masă a copiilor care-i urmăresc și astfel să controleze milioane. Complexul mesianic al lui Selly intră în scenă, și ca un fel de Steven Segal, dar pacifist, salvează toți copiii lumii.
Bănuiesc că se vrea a fi o critică asupra sistemului de învățământ, tabăra e un eufemism pentru însăși școala românească, cea care nu are aceleași interese ca ale copilului. Nu îi sărbătoresc individualitatea, nu îi permit să se dezvolte în felul lui propriu, nu îi ascultă vocea, îl desconsideră, îl nedreptățesc, încearcă să-l schimbe, să-l niveleze și să facă din el un roboțel cuminte.
Ideea are profunzime și cred că face parte din strategia lui Selly de a marșa mai mult pe educație. (Ca paranteză, Selly va ajunge președintele României. Nu azi, nu mâine, dar va veni o zi în care se va întâmpla).
Și el, și colegii lui au tot fost atacați de adulți, de părinți, de tot felul de oameni care nici n-au treabă, și filmul ăsta pare răspunsul lor, dreptul lor la replică. E un dialog în film, o domnișoară spune că nu e responsabilitatea ei să educe copiii altor oameni, că e vina lor că le dau telefoane și îi lasă cu orele pe Youtube ca să scape de ei. Aici filmul cred că își asumă rolul de a le face puțină educație și părinților, nu doar copiilor.
Deși profund ca idee și concept, execuția cinematografică e superficială.
Ce m-a frustrat e că a avut niște momente în care mi-am făcut speranțe. Nu e vina filmului, e vina mea, dar e atât de ofertantă ideea asta de tabără în pădure, putea să iasă un thriller foarte mișto, putea să iasă un horror foarte mișto.
A avut filmul niște scene care mi-au adus aminte de M. Night Shyamalan sau de Jordan Peele și m-am excitat – bă, dacă îmi fac ăștia o surpriză și e ceva super tare?
Dar nu. N-au dus-o mai departe, au păstrat bărcuța în ape limpezi. Înțeleg de ce, ăsta e stilul 5Gang, asta vor să facă, nici Adam Sandler nu cred că are pretenții de Christopher Nolan. Doar că la Adam Sandler sau la Fast & Furious mă pot uita fără probleme, în timp ce Tabăra e chinuitor.
Personajele par fake, exagerate, supralicitate. Dacă nu ai văzut primul film, nu te prinzi care e faza cu Dorian Popa, nu există context. Personajul Rafael e complet fake, copiat de la americani. Nu există nuanțe, subtilități, sunt lemnoși toți. Știu că e făcut pentru copii, dar și Frozen e făcut tot pentru copii și are niște subtilități, nu e lemn. Dialogurile par fake, poate din cauză că oamenii nu sunt actori de meserie sau poate că asta e pacostea filmului românesc modern.
Efectiv sunt copiate clișee din filmele americane, și la nivel de personaje, și la nivel de situații care ar trebui să genereze umor. Nu se simte nicio autenticitate. Nu se simte că e artă autentică, făcută de un artist autentic.
Cel mai fake moment mi s-a părut bătaia cu mâncare. E un clișeu ce face parte din cultura americană, omniprezent în cinematografia de divizie B, dar care nu are nicio legătură cu noi. La români nu există chestia asta, să aruncăm cu mâncare unii în alții. Știu și cei care au făcut filmul chestia asta, de aia nici n-au folosit mâncare adevărată, ci o mâzgă maronie. Asta e dovada că nici ei nu cred în chestia aia și e greu ca artist să vinzi publicului ceva în care nici tu nu crezi. Exceptând când publicul tău e din categoria de vârstă max. 8 ani, caz în care nu prea mai contează, publicul ăla înghite orice.
Ca paranteză, cred că asta ar fi explicația pentru care Selly & friends primesc constant hate. Ceea ce fac ei e luat drept insultă de multe persoane. Și eu mă trezesc câteodată că mă simt insultat și frustrat, deși n-ar trebui, stau și mă întreb și eu de ce simt asta, că nu am de ce. Mă trezesc că mă frustrează pentru că mi se pare risipă, se irosesc atâtea resurse (timp, efort, bani) pentru nimic. E ca și cum ai băga un milion de euro ca să faci o parodie la o manea pe TikTok. E inutil, e efectiv risipă. Dacă tot bagi banii ăia, tot investești timp și efort să faci ceva, de ce nu ai face ceva serios?
E o problemă falsă, că doar nu-mi ia Selly banii mie sau ție ca să facă filme sau muzică. Dar e o problemă reală în capul nostru, cred că avem o rană de nedreptate noi ăștia mai bătrâni. Simțim că pe vremea noastră nu aveam atâtea posibilități, nu am fost crescuți cu acest mindset, de a face lucruri, de a încerca, de a îndrăzni, de a avea încredere în noi. Și normal că ne frustrează când vedem că acești copii au totul la dispoziție și aleg să facă ceva superficial, copiat de la americani. Ni se pare lipsit de identitate, de substanță. Nu înțelegem de ce. Nu ne putem abține să nu ne treacă prin cap – bă ce chestii mișto puteau ieși din ideea asta. Uităm că sunt doar copii și e normal să fie superficiali, că nu au de unde să aibă substanță și identitate, alea le găsești după 35 de ani.
De aia îi înțeleg și pe ei, și înțeleg filmul ăsta ca pe un strigăt rebel – bă, lăsați-ne în pace să facem ce vrem noi, nu mai încercați să ne controlați, să ne impuneți ce să facem și cum să facem.
Probabil va avea succes la publicul țintă. Mie personal, mi-ar plăcea să văd filme românești mișto, făcute la nivelul celor americane, dar fără să copie personaje și clișee, să fie autentice, să ne identificăm cu situațiile sau personajele. Se pare că nu reușim să facem ceva care să fie și comercial, și profund în același timp. Ori facem chestii comerciale și superficiale, cum face 5Gang, ori facem chestii super intelectuale și neînțelese.
Per total, totuși cred că e bine că se fac filme românești, sper ca succesul lui Selly din zona asta comercială să inspire și pe alții să creeze.
Lasă un răspuns