Chiar dacă nu crezi, tot trebuie să crezi

Mi s-a părut că România a avut cel mai slab joc de la EURO 2024.

Nu cred că suntem o echipă slabă, doar că avem un joc slab. E o chestie mentală, nu o chestie de abilități sportive. Nu putem lega pase, nu se vede o coerență în joc, o strategie, ceva în spate care să aibă sens, jocul pare haotic, disperat. Părem fricoși, timizi, timorați, speriați de superioritatea închipuită a adversarilor.

Aici e problema pe care o văd eu – superioritatea închipuită. Nu jucăm cu adversarul din teren, noi jucăm cu un adversar închipuit, care e campionul Angliei, golgheterul Spaniei, marele, puternicul Adversar, un Goliat pentru care noi suntem micul David care speră la o victorie magică.

Nu am statistici legate de acuratețe, dar din ce am urmărit, noi am jucat cel mai prost. Foarte multe greșeli neprovocate, multe pase greșite, multe erori de judecată, pur și simplu alegeri greșite. Jocul României a arătat amatoresc.

Spre deosebire de toate celelalte echipe „slabe” – Albania, Georgia, Slovenia, Slovacia – care au jucat mai mult decât coerent. Nu e neapărat vorba că au scos rezultate bune cu echipe mult mai bine cotate, ci e vorba de coerența în joc.

Le merg pasele, se găsesc pe teren, sunt calmi în situații de presiune, joacă fotbal cum ar trebui să joace niște fotbaliști profesioniști, fără frică de adversar, fără să se piardă și să-și dea cu stângul în dreptul neștiind cum să scape mai repede de minge.

Cred că Hagi și Rațiu au fost singurii care au avut „tupeu”, așa cum îl numesc eronat românii. Tupeul ăla e de fapt normalitate, așa trebuie să joci, să controlezi mingea, să driblezi, să faci fente, nu să te pierzi cu firea ca un copil mic atunci când vine un adversar fioros spre tine.

Avem foarte mult de lucrat la psihic, la mental. Din păcate, nu e de ajuns să aduci un psiholog sau un motivator la națională, e nevoie de lucru masiv în direcția asta pe toate palierele, de la copii la echipele de club, la jurnaliști și la suporteri.

Suntem prea defetiști, prea controlați de frică și mai ales de rușine – „ce-o să zică X, ce-o să creadă Y.” Se vede chestia asta și când câștigăm, ne bucură tot felul de tâmpenii inutile – „ne-a lăudat toată Europa” (după meciul cu Ucraina) , „acuma știu și americanii unde suntem pe hartă” (în timpul campionatului din SUA 94).

Ne controlează prea mult chestia asta și asta ne sabotează mental. Trăim pentru egaluri onorabile, trăim pentru „ce frumos au luptat băieții”.

Cu toate astea, ne-am calificat mai departe. Ce dovedește asta? Că trebuie să crezi în șansa ta. Chiar dacă nu crezi, tot trebuie să crezi.

Putem să jucăm de 100 de ori cu cea mai bună echipă din lume și toate cele 100 de meciuri vor fi diferite unul de altul.

Asta nu pare că înțelege lumea, că nu jucăm cu Campioana Europeană sau Campioana Mondială, jucăm cu echipa care e acum în teren. Elveția nu a eliminat Campioana Europeană Italia. Nu, aia era altă echipă, de acum 4 ani. Acum a eliminat o penalitate de echipă Italia care nu a jucat nimic. Hai să terminăm cu fatalismul ăsta al jurnaliștilor fără minte – „vai, jucăm cu Campioana Mondială”.

Oricât de campioană ar fi, dacă ar fi, deși nu e, avem șansa noastră. Putem să jucăm de 100 de ori, să pierdem de 99 de ori și tot e posibil ca a o suta oară să câștigăm.

Trebuie să crezi. N-ai voie să intri pe teren fără să crezi. Indiferent de sport. Nu e ca și cum aș juca eu baschet contra lui Michael Jordan, nu e diferență atât de mare. Diferențele sunt mult mai mici, toți de acolo sunt sportivi profesioniști, toți au șansa lor, toți trebuie să creadă. N-ai voie să nu crezi. Trebuie să crezi.

Chiar dacă nu crezi, tot trebuie să crezi.