De ce le-a plăcut oamenilor Avengers Endgame și ce putem învăța din asta

Avengers Endgame se apropie de 2 miliarde de dolari încasări după prima săptămână și review-urile sunt elogioase, finalul epic al unei ere sau ceva de genul ăsta.

De ce sunt oamenii atât de încântați?

Îmi place să analizez lucrurile cu scopul de a învăța din strategiile și execuțiile unora chiar și din domenii care nu au legătură cu ce fac eu, cred că e un exercițiu al creierului pe care ar trebui să-l facă mai multă lume.

Dacă nu vreți spoilere, nu citiți mai departe.

În primul rând, filmul e făcut de oameni care s-au specializat toată viața lor în a lua banii altor oameni.

Filmul precedent, Infinity War, a fost făcut special fără happy-end, surprinzător pentru un film cu super-eroi. Motivul a fost pentru a crea hype pentru următorul film – Endgame.

Și hype s-a creat.

Toată lumea a așteptat cu sufletul la gură Endgame, chiar și oamenii care nu sunt neapărat fani, chiar și eu care știam că o să fie previzibil dar totuși voiam să-l văd. Chiar și soția mea care urăște filmele cu super-eroi a vrut să-l vadă.

Filmul a fost ușor diferit de stilul celorlalte filme Marvel de până acum.

Stilul Marvel e cu multă culoare, uneori exagerată (Guardians of the Galaxy 1/2, Thor Ragnarok) și foarte multe punchline-uri, zici că e stand-up comedy (Avengers 1/2). De data asta au lăsat-o mai moale și cu glumele și cu paleta de culori.

Au făcut un film mai serios, au murit jumate din oameni, ce ne facem, vai nu putem trece peste asta, deprimare, decădere, suntem pierduți, simțim sentimente multe.

Ăsta e un lucru tipic american, cred. Cu simțitul.

Sentimente. Să le exprimăm până nu mai putem. Să facem grupuri de suport, să mergem la psiholog, să vorbim despre asta, să retrăim la nesfârșit momentele dureroase.

Dacă ești american cred că trebuie să-ți placă chestia asta, haosul emoțional și existențial. Au mai turnat o cană de apă în ciorbă și-au mai lungit-o puțin, au tras cât au putut, cred că o oră întreagă din film a fost numai dramă din asta ca să ne arate cât de distrusă e umanitatea după Thanos.

Pe mine m-a plictisit pentru că sunt un robot fără sentimente pe de o parte și pentru că am văzut introduceri emoționale mult mai bine făcute pe de altă parte (cei de la DC pot fi mult mai dark).

Cred că au „furat” strategia asta de la DC și au dus-o la extrem, au făcut-o „cheesy”, mai comercială, mai siropoasă. Ca să placă la cât mai multă lume. Și a avut succesul scontat.

Urmează încă o oră cu o înșiruire de clișee și de mai multe sentimente profunde, americanii fiind mari fani „să avem closure”.

Mizează mult pe sentimentalism și melancolie cu retrăiri ale unor experiențe trecute: aww, uite aia e faza din Thor 2, aia e scena din Captain America 1, haha, ce mișto, uite faza aia din primul Avengers.

Lucrurile sunt atât de previzibile, totul se întâmplă fix cum ar trebui să se întâmple, n-au riscat absolut nimic. Mă enervează clișeele astea de execuție dar sincer să fiu și eu aș fi făcut la fel, nu poți să te duci acolo (călătorie în timp) și să nu faci fix aia (să ai o conversație emoționantă cu mama sau tata).

Ăsta e secretul succesului mass-market – să nu deviezi deloc de la zona aia de vârf de pe curba lui Gauss, stai acolo unde e mediocritatea.

Fac o paranteză: nu știu cum s-a încetățenit ideea că mediocru/mediocritate ar fi ceva negativ, o insultă. Nu, mediocru înseamnă la mijloc, nici retard, nici geniu, acolo unde e marea masă a oamenilor.

După aia mai urmează încă o oră în care super-eroii fac ce fac super-eroii, they step up, they stand their ground, they come together, they sacrifice themselves…

Nici nu mai știu să scriu în română, atât de plin de americănisme e filmul. E aproape patriotic. Și asta e din nou strategie de manual, cu eroul pentru care onoarea și datoria sunt mai presus de iubire și sine.

În concluzie, este un final de serie făcut bine după rețetă, atinge toate punctele, îți evocă emoții și amintiri, e gândit ca să aibă succes masiv și are. Respect pe cei ce reușesc să facă chestii mass-market atât de bine executate.

Dar na, e făcut de oameni care s-au specializat toată viața lor în a lua banii altor oameni, nu e de mirare.

Întrebarea pe care mi-o pun eu când văd execuții din astea și pe care cred că ar trebui să și-o pună oricine care vrea să aibă succes într-un domeniu sau altul, este:

Cum am putea construi și noi, în domeniile noastre, oricât de mici ar fi, o rețetă a succesului pe care să o executăm la perfecție?