Nu cred că e neapărat vorba de snobism. Cred că există o explicație logică ce are legătură cu felul cum creierele noastre procesează informația și cât de multe resurse folosesc pentru procesare.
Procesarea imaginilor de către ochi-creier folosește multe resurse, e foarte „scump” din punctul ăsta de vedere, iar creierul elimină din informație, se concentrează pe cel mai important lucru din imagine.
Treaba asta e destul de bine documentată, sunt studii care demonstrează că ne putem uita la o scenă și dacă ne concentrăm pe ceva anume, nu vedem alte chestii care se întâmplă în fundal.
Din cauza asta e greu ca o scenă dintr-un film să poată să ne transmită tot ce ne transmite textul. Ne transmite esența, de aia există vorba că „o imagine face cât o mie de cuvinte”, dar nu ne transmite tot contextul și toate detaliile decât dacă scena se lungește și avem timp să ne focusăm privirea pe toate respectivele detalii din scenă. De aia se și uită oamenii de mai multe ori la filme și sunt entuziasmați că observă chestii noi la fiecare vizionare.
Textul are avantajul de a se lipi mai bine de creier pentru că este descris fiecare detaliu al scenei separat, secvențial (unul după altul), nu sunt toate detaliile aruncate în același timp către creier. Creierul are timp să le proceseze și le poate procesa în ritmul lui propriu, nu e forțat să le proceseze în ritmul impus de un regizor.
Cam asta ar fi teoria mea pentru care cartea va fi mereu mai bună decât filmul.
Lasă un răspuns