Cea mai mare și mai adâncă, cea care afectează cel mai mult calitatea vieții este legată de o chestiune foarte simplă – responsabilitatea individuală.
Din punctul meu de vedere, școala este principalul vinovat.
Școala românească, sistemul educațional din România în toată splendoarea lui, nu vrea sau nu poate să facă acest simplu lucru – să educe oamenii că acțiunile au consecințe.
Și pe cale de consecință, de cel puțin 30 de ani ies din școala românească oameni care trăiesc cu impresia că nu au nicio responsabilitate, nicio răspundere. Pentru nimic. Nimic, niciodată, nu este responsabilitatea lor.
Cum reușește școala să facă asta?
Nu cred că problema pleacă de la omul de la catedră, probabil pleacă de la cei care l-au format, dar nu știu dacă e incompetență, corupție sau ambele.
Presupun că e vorba de sistemul corupt care în mod natural tinde să corupă totul în jur, transformând oamenii din victime ale sistemului în complici ai sistemului și asigurându-și astfel supraviețuirea.
Nici nu contează de unde pleacă, important e să conștientizăm răul pe care îl fac următoarele comportamente ale oamenilor care ar trebui să educe copiii.
1 – pedeapsă pentru toată lumea
Majoritatea profesorilor, din păcate, nu pedepsesc punctual pe cel care face prostii sau gălăgie. Majoritatea se ascund după scuze puerile, că nu știu cine a făcut gălăgie, nu eram atent, eram de față, dar stăteam cu spatele.
Poate te prinde o dată să nu fii atent, dar devii atent. Te prefaci că te uiți în altă parte și ești atent să vezi care face panaramă, ce e atât de greu? N-ai cum să bagi scuza asta mereu, că nu știi cine face gălăgie în clasă.
Și în loc să pedepsească doar vinovații, copiii sunt băgați în aceeași oală și pedepsiți toți.
Exemple de săptămâna asta: a vorbit unul în clasă – toată lumea o foaie de hârtie. Au fost obraznici doi azi la sport – toată lumea 50 de genoflexiuni. Apoi, la ședință, diriginta ne-a anunțat că vrea să renunțe la clasă pentru că e clasă rea, copii obraznici, nu mai poate domnule să lucreze în condițiile astea.
După câteva discuții, se pare că sunt 2 idioți. Atât, 2 din 29. Dar nu, să nu cumva să-i pedepsim punctual pe ăia pentru mizeriile pe care le fac, nu, hai să-i băgăm în aceeași oală și să-i pedepsim pe toți cu flotări, genoflexiuni, stat în picioare toată ora, lucrări de control etc.
2 – nu vă mai pârâți!
Am auzit variațiuni pe tema asta de la fiică-mea începând de la grădiniță și până acum în clasa a 6-a. Și am trecut cu ea prin 2 grădinițe și 2 școli, ultima școală în alt oraș. Aceleași mizerii peste tot.
E folosit cuvântul ăsta – a pârî – într-un context 100% negativ, adică ceva ce nu ar trebui să faci niciodată în nicio situație. Înțeleg că unii copii îl abuzează, mai ales când sunt mici, și-i spun lui „doamna” toate prostiile, dar învață-i diferențele dintre situații, că asta înseamnă educație.
Ce mesaj transmiți tu ca autoritate dacă îi spui copilului să nu-ți mai zică atunci când îl deranjează ceva? Întreb serios, poate sunt printre voi, cei care citiți, oameni din învățământ. Poate ați primit articolul ăsta de la cineva. Care-i ideea? Să-l înveți pe copil că autoritatea e egală cu zero și să nu se bazeze pe ea?
Se mai miră cineva că nu zice nimeni nimic atunci când vede mizerii sau infracțiuni? Se mai miră cineva că nu e respectată autoritatea? Vă mirați chiar voi, profesorii, că nu vă respectă elevii?
De asta ești acolo, să faci educație, nu să-ți declini responsabilitatea și să mergi pe sistemul „timpul trece, leafa merge”, dă-i în mă-sa pe copii, să se descurce, lasă că se împacă ei.
3 – lasă că se împacă ei că-s copii!
Copiii sunt animale sălbatice care trebuie dresate ca să se comporte bine în societate. Părinții nu-i dresează, și îi înțeleg într-o oarecare măsură, pentru că preferă să aibă un copil agresor decât un copil victimă.
Asta e o problemă de fond, o infecție ideologică – să ai preconcepția asta înfiptă adânc în creier, că oamenii nu pot exista decât în una din cele 2 situații: agresor sau victimă.
Există și posibilitatea să existăm ca oameni care se înțeleg civilizat unul cu altul, dar depinde de o condiție, cineva trebuie să-și asume responsabilitatea de a EDUCA.
Cineva trebuie să le pună de mici oamenilor bazele responsabilității individuale – faci X, se întâmplă Y. Faptele tale au consecințe. Alegi să faci X, atunci alegi să accepți și consecințele.
Asta ar trebui să fie treaba Statului pentru că nu poți să-i lași pe cetățeni să se educe singuri, trebuie să-i protejezi de propria prostie. Lăsați de capul lor, majoritatea oamenilor vor acționa împotriva interesului comun și, paradoxal, chiar și împotriva propriilor interese. De aia există Stat. De aia Statul a inventat Școala.
Dar Școala românească nu-și asumă responsabilitatea de a educa. Școala românească a rămas blocată la împins poeziile A pătrat plus B pătrat. Că aia e important, nu o bază educațională compusă din responsabilitate, curiozitate, încredere și gândire critică.
Da, au și părinții o responsabilitate. Nu zic că nu ar avea, ci doar că nu ar trebui să ne bazăm pe ei să acționeze responsabil. Pentru că, ghici ce, n-o s-o facă.
Ar trebui să ne bazăm pe Școală pentru că, teoretic, oamenii ăia ar trebui să fie imparțiali în împărțirea educației (lucru de care părinții nu sunt capabili) și pentru că au fost antrenați pentru asta (pedagogie, psihologia copilului etc), lucruri pe care părinții nu le-au studiat.
În principiu, ideea e că părinții sunt victime ale sistemului corupt, în timp ce „dascălii” sunt complici ai sistemului corupt. Statul i-a format, Statul i-a „educat” să nu-și asume responsabilitatea de a-i educa pe copii dincolo de 1+1=2 sau în ce an s-a născut Gigel cel Gros.
Lasă-i să se descurce cu restul problemelor, lasă-i să fie mereu unul agresor și unul victimă. Nu ajuta victima. Să se ajute singură. Să se împace, să-l ierte că doar nu i-a mai făcut încă o gaură.
E un fel de efect Pigmalion prin care profeția se auto-îndeplinește și copiii devin adulți agresori sau adulți victime și îi învață pe copiii lor ce au fost și ei învățați. Și tot așa, ne învârtim în același cerc vicios.
Consecința
Copilul care face mizerii nu învață că acțiunile lui au consecințe directe asupra lui. Nu învață că ceea ce face e greșit. Nu învață să respecte autoritatea. În schimb, învață că poate face orice, ca și cum ar trăi în junglă.
Ajunge mai târziu să meargă cu BMW-ul pe linia de tramvai, să parcheze Audi-ul pe trecerea de pietoni, să nu-i pese de nimic și de nimeni pentru că de ce i-ar păsa?
Restul copiilor, cei pedepsiți pe nedrept pentru acțiunile altora, învață că autoritatea, cea care ar trebui să reglementeze comportamente deviante, cea care ar trebui să fie de partea lor, de fapt nu e de partea lor.
Învață că autoritatea e egală cu zero. Învață că victima trebuie să tacă și să ierte. Învață frustrarea și nedreptatea. Învață că nu au puterea să facă nimic. Învață că sunt neimportanți, că nu contează ca oameni.
Și asta îi împinge în una din 2 direcții:
1 – Ori ajung și ei să se comporte ca în junglă, imitând comportamentele pe care le văd că sunt eficiente și că dau rezultate. Adapt to survive.
2 – Ori ajung adulți frustrați care își urăsc țara și vor să plece cât mai repede din ea. Unii reușesc să își găsească curajul și să plece, restul rămân resemnați în România și își trăiesc o existență tristă și mizeră, plină de ură.
Concluzia
Știți cum zic unii că școala românească e inutilă și nu te pregătește pentru viață?
Incorect, nu e inutilă, ci chiar pregătește copiii pentru viață. Dar nu pentru o viață utopică, civilizată. Nu pentru viața din Austria, Elveția sau Finlanda.
Îi pregătește pentru viața din România. Adică pentru corupție. Pentru lipsa de respect vizavi de reguli. Pentru blamarea victimei. Pentru susținerea, acoperirea și iertarea infractorilor. Tot ce vedeți în jur, în principiu.
Și nu numai că îi pregătește pe copii pentru viața asta, ci de fapt îi creează pe oamenii ăștia. Creează realitatea asta.
Școala românească creează pe de o parte infractori și pe de altă parte victime ale infractorilor, nu cetățeni civilizați care să fie capabili să trăiască într-o societate și care să ducă societatea respectivă spre un oarece progres.
Orice reformă e inutilă în țara asta până nu se repară fundația pe care stă civilizația – responsabilitatea individuală.
Lasă un răspuns