După ce mi-a ars mașina m-am tot uitat după altele, am mers la teste și am tot stat cu ochii pe Autovit, să văd ce apare interesant.
Nu prea îmi plac mașinile, nu am o pasiune pentru condus, dar sunt un admirator al frumosului, indiferent de domeniu, așa că am dezvoltat o mică pasiune pentru Mazda CX-3.
Chiar și SH, sunt totuși cam scumpe pentru cât eram dispus să dau pe o mașină – nu pentru că nu aș avea bani ci pentru că, făcând doar 4000 km pe an și neexistând un atașament emoțional pentru condus, mi se pare o risipă de bani să cumpăr ceva mai scump.
Deci obiectivul era să găsesc o mașină de maxim 10.000 de euro, veche de 3-4 ani, maxim 50.000 km, ideal cu automată. O cutie cu roți care să mă ducă din A în B. Ceva relativ mic, eram ok și cu un Polo.
După căutări îndelungi am găsit o Skoda Rapid Spaceback din 2016, 1.2 TSI, cutie automată DSG, 34.000 km, foarte aproape de Bacău, la un Weltauto din Piatra-Neamț, vândută chiar de o firmă din grupul la care am lucrat și eu acum 9 ani.
Gata, e week-end acum dar luni la prima oră îi sun și aia e, o iau.
E alegerea perfect logică.
E în buget, e automată, e un brand safe, ieftin de înteținut, e aproape, încă mai cunosc oameni la firma aia, am cu cine discuta sincer și deschis, nu ar exista niciun motiv logic să nu iau mașina aia dacă e în regulă și nu are defecte ascunse.
Și totuși…
Nu sunt fericit. Din momentul în care am decis mental că o cumpăr am început să fiu trist și să îmi pară rău. De ce? Ce e în neregulă cu mine?
Nu-mi pot scoate din cap Mazda CX-3.
Nu pot. Mi-am băgat singur în cap inception-ul cu CX-3 (sau poate că soția mi l-a băgat și doar cred că eu). Glumesc. Chiar îmi place CX-3, îmi place forma, designul, culorile (e un ceramic gri care mă termină).
Am văzut niște Mazde din 2016, cu 20.000 km, pe la 14.000 de euro. Și nu-mi mai pasă de cutie automată, nu-mi mai pasă de spațiul mai mic, nu-mi mai pasă nici de bani, las că mă descurc eu și fără 4000 de euro.
E complet ilogic.
Am luat toată viața decizii logice, corecte. Am fost și sunt în continuare adeptul unei etici protestante, calviniste (deși nu sunt religios) bazate pe muncă și austeritate pentru a ieși din sărăcie.
Și a funcționat. Nu cheltui mai mult decât am nevoie, fac alegeri raționale, nu fac risipă, sunt responsabil cu banii, mă consider un om bogat. Nu prin prisma numărului de bani deținuți, că nu-s milionar, ci mental, psihic, prin prisma alegerilor pe care le fac.
Și acum sunt rupt în două între alegerile astea, alegerea perfect logică bazată pe argumente solide, coerente, corecte și o alegere emoțională, ilogică, bazată pe nimic concret.
E interesant cum funcționăm noi, oamenii.
E clar, nu suntem roboți. Oricât ne abținem de la tendințele globale de hiper consumerism și rezistăm la presiunea socială de a consuma în exces, într-un hedonism stupid, totuși nu putem rezista la infinit, avem nevoie să ne facem unele mici (sau mai mari) plăceri.
O altă concluzie la care am ajuns după toată analiza asta interioară e legată de cum reacționăm și cum îi judecăm pe alți oameni.
Dacă ne spune cineva ceva sau ne cere o părere, îl judecăm prin prisma ideilor noastre despre ce e corect și ce nu. Îi spunem „de ce nu faci altfel”, „de ce nu alegi aia”, știm noi o soluție sau o variantă mai bună, și ca să revin la oile noastre – „de banii ăștia îți iei un super BMW”.
Cu toții facem chestia asta când de fapt omul care ne cere sfatul sau ajutorul vrea de fapt doar susținere și înțelegere. Nu vrea nimeni să fie judecat pentru că își cheltuie „aiurea” banii pe ceva ce nu ni se pare nouă util.
Pentru omul respectiv este util chiar dacă poate e doar un inception, o păcăleală a subconștientului. E iluzia omului, percepția lui subiectivă e de fapt realitatea lui și o să lupte inconștient pentru ea.
Îmi dau seama că am făcut și eu chestia asta de prea multe ori și îmi pare rău. Îmi pare rău pentru că am făcut-o cu familie, cu prieteni, cu fiică-mea.
În loc să-i susțin, i-am judecat prin prisma viziunii mele calviniste de austeritate autoimpusă și le-am dat „sfaturi” care, îmi dau seama acum, mai degrabă au părut mustrări.
În fine…
E duminică seara și mâine dimineață trebuie să-l sun pe omul de la Weltauto cu Skoda.
Am decis să las soarta să hotărască – dacă mașina mai e disponibilă și e ok, o iau; dacă nu mai e, atunci universul vrea să-mi iau CX-3.
Lasă un răspuns