Prima idee să scriu o carte mi-a venit prin iarna lui 2012.
Am început să scriu și, în martie 2013, am scris un articol care a și devenit viral. Erau aproximativ ideile de bază ale cărții, dar le-am suprasimplificat și am trollat masiv, l-am scris anume ca să devină viral. În comentarii am tot încercat să le explic oamenilor ideile și m-am gândit că ar fi material pentru o carte întreagă. Dar m-am luat cu munca și am uitat.
În 2017 am citit un articol al lui Vali Petcu de pe zoso.ro și am vrut să las un comentariu cu niște idei. Mi s-a părut cam lung așa că am zis să scriu un articol pe blog. Mi-am dat seama că se tot descompune în mai multe ramificații și e complex și n-am avut chef să-l scriu. Am mai adăugat idei pe parcurs și a stat în draft vreo 2 ani până mi-am dat seama că ar putea fi cartea la care mă gândisem în 2012.
Anul trecut l-am șters din draft și l-am pus într-un document pe Google Drive, convins că asta e direcția de acțiune, scriu carte. M-am chinuit cu structura, am învârtit-o pe toate părțile ca să încerc să-i dau o continuitate între capitole, să fie o legătură, o trecere coerentă între idei, să aibă logică. Încă mă mai zbat.
Apoi am început să mă gândesc la tonalitatea narațiunii. O parte din texte erau scrise deja, le-am luat din articole mai vechi de pe blog, dar soția mi-a spus că unele au un ton cam agresiv. Se simte diferența de ton dintre unele porțiuni mai calme și unele în care simte că parcă m-am enervat dintr-o dată.
Nu m-am enervat, așa devine tonul meu când intru cu pasiune într-un subiect dar n-aș vrea ca asta să fie tonalitatea cărții.
Aș vrea să fie ceva gen cum mi le-aș spune mie însumi dacă m-aș întoarce în timp să-mi dau sfaturi sau cum i-aș spune copilului meu. Un fel de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.
Instant mi-a venit în cap melodia lui Baz Luhrmann – Everybody’s free (to wear sunscreen).
Îmi place tonalitatea aia de om de 45 de ani care dă sfaturi despre viață tinerilor. Problema e că transmiterea emoției e susținută de sunet (voce plus melodie) și de imagini (în cazul videoclipului). Dacă rupi textul de astea 2 ajutoare, vizual și auditiv, nu știu dacă ar funcționa.
O altă luptă am început-o cu ideile.
Tot ce vreau să spun a mai fost spus într-un fel sau altul de altcineva înaintea mea. Nu în același fel, nu în aceeași ordine, nu unite în același loc, dar cu greu pot trece de impresia asta că o să mă judece lumea pentru că e doar o lucrare derivată, nimic original.
Soția îmi spune că e normal, e greu să vii cu ceva 100% original, și că ar trebui să mă concentrez pe experiența personală pe care pot s-o aduc și pe emoția pe care pot s-o transmit.
Aș vrea să aibă succes cartea asta. Să fie un fel de manea. Manelele au succes pentru că sunt „relatable”, sunt autentice, se identifică lumea cu „dușmanii îmi poartă pică dar n-au valoarea mea”, sunt acolo la mijloc pe clopotul lui Gauss.
Pe de altă parte aș vrea să compun o simfonie. Dar cum aș putea să deghizez o simfonie într-o manea?
Câteodată mă trezesc la 4 dimineața cu o idee în cap și scriu un capitol întreg într-o oră jumate. Perfect. N-aș schimba nicio virgulă.
După care mă joc pe Playstation 2 luni.
Cam așa merge cartea.
Lasă un răspuns