Cum mai merge cartea

Prima idee să scriu o carte mi-a venit prin iarna lui 2012.

Am început să scriu și, în martie 2013, am scris un articol care a și devenit viral. Erau aproximativ ideile de bază ale cărții, dar le-am suprasimplificat și am trollat masiv, l-am scris anume ca să devină viral. În comentarii am tot încercat să le explic oamenilor ideile și m-am gândit că ar fi material pentru o carte întreagă. Dar m-am luat cu munca și am uitat.

În 2017 am citit un articol al lui Vali Petcu de pe zoso.ro și am vrut să las un comentariu cu niște idei. Mi s-a părut cam lung așa că am zis să scriu un articol pe blog. Mi-am dat seama că se tot descompune în mai multe ramificații și e complex și n-am avut chef să-l scriu. Am mai adăugat idei pe parcurs și a stat în draft vreo 2 ani până mi-am dat seama că ar putea fi cartea la care mă gândisem în 2012.

Anul trecut l-am șters din draft și l-am pus într-un document pe Google Drive, convins că asta e direcția de acțiune, scriu carte. M-am chinuit cu structura, am învârtit-o pe toate părțile ca să încerc să-i dau o continuitate între capitole, să fie o legătură, o trecere coerentă între idei, să aibă logică. Încă mă mai zbat.

Apoi am început să mă gândesc la tonalitatea narațiunii. O parte din texte erau scrise deja, le-am luat din articole mai vechi de pe blog, dar soția mi-a spus că unele au un ton cam agresiv. Se simte diferența de ton dintre unele porțiuni mai calme și unele în care simte că parcă m-am enervat dintr-o dată.

Nu m-am enervat, așa devine tonul meu când intru cu pasiune într-un subiect dar n-aș vrea ca asta să fie tonalitatea cărții.

Aș vrea să fie ceva gen cum mi le-aș spune mie însumi dacă m-aș întoarce în timp să-mi dau sfaturi sau cum i-aș spune copilului meu. Un fel de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.

Instant mi-a venit în cap melodia lui Baz Luhrmann – Everybody’s free (to wear sunscreen).

Îmi place tonalitatea aia de om de 45 de ani care dă sfaturi despre viață tinerilor. Problema e că transmiterea emoției e susținută de sunet (voce plus melodie) și de imagini (în cazul videoclipului). Dacă rupi textul de astea 2 ajutoare, vizual și auditiv, nu știu dacă ar funcționa.

O altă luptă am început-o cu ideile.

Tot ce vreau să spun a mai fost spus într-un fel sau altul de altcineva înaintea mea. Nu în același fel, nu în aceeași ordine, nu unite în același loc, dar cu greu pot trece de impresia asta că o să mă judece lumea pentru că e doar o lucrare derivată, nimic original.

Soția îmi spune că e normal, e greu să vii cu ceva 100% original, și că ar trebui să mă concentrez pe experiența personală pe care pot s-o aduc și pe emoția pe care pot s-o transmit.

Aș vrea să aibă succes cartea asta. Să fie un fel de manea. Manelele au succes pentru că sunt „relatable”, sunt autentice, se identifică lumea cu „dușmanii îmi poartă pică dar n-au valoarea mea”, sunt acolo la mijloc pe clopotul lui Gauss.

Pe de altă parte aș vrea să compun o simfonie. Dar cum aș putea să deghizez o simfonie într-o manea?

Câteodată mă trezesc la 4 dimineața cu o idee în cap și scriu un capitol întreg într-o oră jumate. Perfect. N-aș schimba nicio virgulă.

După care mă joc pe Playstation 2 luni.

Cam așa merge cartea.

9 răspunsuri la “Cum mai merge cartea”

    • Și eu sunt curios ce-o să iasă și cum o s-o primească lumea. Sper s-o termin anul ăsta.

  1. Știu ce zici. Și eu lucrez la o carte. Despre altceva :) Nu e ușor. Deși dacă o privești de la distanță ar trebui să fie.

    Ideea e alta: când o lansezi, o cumpăr. Nici nu mă interesează cum va ieși, ce vei scrie sau ce titlu are. Vreau să fiu în primii 50 de clienți :)

  2. Mi-a plăcut finalul cu 2 luni de playstation după un capitol scris perfect – rezonez 100% cu treaba asta.

    Cred, sincer, că se rezuma la „disciplină”. Și la „tactică”.

    Să scrii pe blog e una, să scrii o carte e alta pentru că, așa cum descoperi deja, ai nevoie de un ton anume, să pară scrisă de același om în același timp, cu același ton, totul deodată. And that’s fkin hard.

    Dar cred că asta-i frumusețea scrierii unei cărți – că durează așa mult, că o iei pe toate părțile, că schimbi ordinea capitelor de 10 ori, că-ți vin idei unexpected după ce-ai scris juma’ de carte și nu înțelegi unde ar trebui plasată această idee nouă.

    Și mai e și partea de final … zici că-ți pleacă copilul de acasă and u don’t wanna let it go away. Cum închei? Cum nu închei? Cum faci să îi spui cititorului că-l iubești că a citit „până aici, la final”.

    E un proces întreg, enjoy it… când te vei uita în urmă la cât ți-a luat să scrii toate astea și ce a ieșit + „succesul de manea avut” (Care nu e chiar în controlul tău)… vei fi tare fericit. :D

    Keep it up. Can’t wait to see it.

  3. Îmi zicea mie un bun afacerist: „mai binele e dușmanul binelui”, când mă pierdeam în detalii.
    Decât o carte perfectă, dar care a rămas nescrisă, mai bine una decentă, dar publicată. :)
    Sunt convins că următoarea va fi genială.
    Despre ce va fi cartea (nu mai știu, uit de la mână până la gură, ne-ați spus?)?
    Mi-ar place o carte tehnică, nu doar cărțile de literatură sunt importante.

  4. Deși am doar o singură carte scrisă la activ ,aș vrea să îți transmis un sfat dacă îmi permiți. O greșeală pe care uneori o făceam erau perioadele lungi de timp în care nu scriam. Recitindu-mi acum cartea, observ o mică inflexiune a tonului în cazul unor capitole pe care le-am scris mai cu patos. Deci sfatul ar fi să menții o oarecare consecvență. Nu contează că azi scrii 10 rânduri și mâine 10 pagini. Important e să scrii. Zilnic dacă se poate.
    Un om se schimbă enorm…chiar și în decursul unui an. Nu își schimbă neapărat valorile și prioritățile în viață, ci mai degrabă percepția despre tot ceea ce îl înconjoară.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.