I-am spus într-o zi chestia asta soției și a sărit ca arsă – Cee să faaaci?!!??!
Da, vreau să-mi tratez copilul ca și cum n-ar fi al meu pentru că mi-am dat seama de o greșeală pe care o fac.
Poate din cauză că sunt prea implicat emoțional, poate că îmi doresc prea mult să se dezvolte frumos, să fie perfectă, nu știu exact de ce, dar mi se pare că pun prea multă presiune pe ea.
Atunci când interacționez cu un alt copil sunt mult mai tolerant, nu am așteptări, nu vreau să-l învăț nimic, nu vreau să-l ajut cu nimic, îl las pur și simplu să existe.
Din păcate, cu copilul meu fac exact invers și nu-mi dau seama pe moment că fac ceva greșit – parcă pun prea multă presiune, parcă nu o las să fie, să existe așa cum e, să greșească, să nu fie perfectă.
Vreau prea multe, cer prea multe, nu știu, mă gândesc după aia la cum am reacționat și mă învinovățesc. Îmi zic că gata, data viitoare o să fiu mai atent, o să fac, o să dreg. Dar de cele mai multe ori nu reușesc.
Nasol să fii perfecționist.
Lasă un răspuns