Fiecare e liber să creadă în ce vrea și asta nu e o problemă în sine. Nu am o problemă nici nu zeitățile, nici cu oamenii care cred în zei.

Am doar o constatare, o observație a unui comportament care mi-a sărit în ochi la Emy Alupei în sezonul trecut de la Survivor pe Kanal D, și anume că oamenii ajung să dea mai mult credit lui Dumnezeu decât își acordă lor înșiși.

Nu o dată am observat oameni care sunt într-o situație, de obicei o competiție, și când câștigă, îi mulțumesc lui Dumnezeu – cineva acolo sus mă iubește, Dumnezeu mă iubește și mă ajută, Dumnezeu m-a ajutat să câștig, Dumnezeu în sus, Dumnezeu în jos.

De ce nu acceptăm că victoria e meritul nostru? De ce ne e teamă? Ne e teamă că o să fim considerați egoiști, îngâmfați, superiori, antipatici, lipsiți de modestie? De ce e meritul altcuiva?

Apoi, când se întâmplă să piardă, lucru inevitabil, nimeni nu poate câștiga la infinit, atunci dau vina pe ei înșiși, nu pe Dumnezeu. Acum nu mai e vina lui Dumnezeu, Dumnezeu e responsabil doar pentru câștig, e meritul lui când câștig, dar când pierd e vina mea, sunt prost. De ce? Mi se pare fucked up să trăiești cu mentalitatea asta. Nu mi se pare deloc normal.

La fel cum mi se pare o problemă și cu mentalitatea oamenilor care fac exact invers – când câștigă se laudă cu două guri, e doar meritul lor și al nimănui altcuiva, ei sunt miezul miejilor, iar atunci când pierd e mereu vina altcuiva, niciodată a lor.

Din situațiile astea extreme ar trebui să căutăm echilibrul. Echilibrul între frică și încredere. Mai multe despre tema asta, evident, în carte.