Am văzut trailerul pentru Macbeth când am fost la Marțian și mi s-a părut foarte interesant. L-am revăzut cu alți ochi când am fost a doua oară la Marțian și mi s-a părut cam suspect. Nu m-a împiedicat însă să vreau să merg la film.
Pana mea, am fost și la Fast & Furious, Chappie, Magic Mike sau The Age of Adaline, cât de nașpa poate fi?
I-am și spus Elenei pe drumul spre cinema că am o presimțire că trailerul a fost așa misterios și a plusat pe review-uri și rating-uri ca să ascundă ceva. Probabil ceva ultra intelectual, într-o engleză din-aia veche din care nu înțelegi nimic.
Am fost la 15 filme vara asta și jur că n-am mai întâlnit până acum o așa liniște în cinema. E clar un altfel de public decât la Fast & Furious. Am băgat mâna în buzunar să-mi dau telefonul pe silențios și foșnetul blugilor a fost cel mai mare zgomot din sală. La un moment dat am auzit niște copii pe hol care ieșiseră de la alt film.
Macbeth începe tare de tot, cu o muzică și un vizual de nota 10. Nota 10.
Pe parcurs, însă, se stinge ușor în monologuri dramatice interminabile. Engleza shakespeariană devine obositoare și te forțează să citești subtitrarea. Textul ar putea fi obositor și în română dar cei care au făcut traducerea și adaptarea au făcut treabă bună, folosind un limbaj mai digerabil.
Deja apar comentariile, telefoanele, foșnelile, se pare totuși că nu e chiar așa ușor să fii intelectual.
Filmul se termină în forță, în aceeași notă cu care a început, pe câmpul de luptă. Pare că am fost la teatru. Un teatru greu, apăsător, obositor.
Macbeth e o experiență, nu-mi pare rău că l-am văzut, vreau să-l mai văd încă o dată ca să prind subtilitățile care poate mi-au scăpat, însă n-aș mai da bani să-l văd încă o dată.
Nu e un film pentru toată lumea.
Lasă un răspuns